Zaharia 1

Este clar că Zaharia era contemporan cu Hagai. Ca și acesta, el își datează profețiile după cea de-a doua putere imperială a națiunilor, dar merge mult mai departe decât Hagai prezentând mărturia lui Dumnezeu cu privire la aceste puteri. La profetul anterior nu există nici o îndoială că referirile cronologice la domnia lui Darius constituiau o aluzie divină. La Zaharia nu numai că este păstrat acest mod de măsurare a timpului, ci ni se și prezintă relațiile generale dintre acele puteri, într-o oarecare măsură asemenea lui Daniel, dar profeția lui are un caracter deosebit și un rol specific în Scriptură. Astfel, nu este numai un semn al supunerii față de guvernarea lui Dumnezeu, ci ne este dată și o relație pentru prezent, ceea ce este de așteptat în viitor și apoi răsturnarea definitivă a acestor puteri care s-au desfășurat într-o perioadă intermediară și judecata nu numai a lui Iuda ci și judecata mai cuprinzătoare pentru toată perioada infidelității lui Israel. Maleahi diferă de acești profeți prin aceea că se ocupă în exclusivitate cu starea morală a iudeilor și, prin urmare, nu menționează nimic cu privire la puterile națiunilor. Astfel, profeții din perioada restabilirii lui Iuda, Hagai, Zaharia și Maleahi au, fiecare, trăsăturile lui specifice.

Zaharia ne prezintă mai întâi dezgustul profund al lui Yahve față de strămoșii iudeilor. Ei au nesocotit mărturia anterioară. Când li s-a poruncit în numele lui Yahve să se întoarcă la El pentru ca El să se întoarcă la ei, ei nu au făcut aceasta, iar acum copiii lor sunt îndemnați să nu fie asemenea părinților către care profeții de mai înainte strigaseră în zadar. „Dar n-au auzit, nici n-au ascultat de Mine, zice Yahve. Părinţii voştri, unde sunt ei?“ De aceea era pustiirea de atunci și slăbiciunea care îi făcea pe copiii lor să geamă și aceea se cuvenea să fie o lecție solemnă pentru sufletele lor. „Părinţii voştri, unde sunt ei? Şi profeţii, trăiesc ei pentru totdeauna? Dar cuvintele Mele şi rânduielile Mele pe care le-am poruncit slujitorilor Mei, profeţii, n-au ajuns ele la părinţii voştri? Şi ei s-au întors şi au zis: «Cum a gândit să ne facă Yahve al oştirilor, după căile noastre şi după faptele noastre, aşa ne-a făcut»“. Cuvântul lui Yahve s-a validat deplin, iar ei, în loc să fie descurajați de împrejurările care dovedeau că acel cuvânt este adevărat, se cuvenea să profite de pe urma comunicărilor care urmau și care se aplică la starea lor. Orice împlinire a unei pedepse aplicate de El asupra lui Israel se cuvine să constituie pentru sufletele lor o chemare să ia aminte la cuvântul lui Yahve acum. Aceasta era doar o prefață, deși prezintă importanță sub aspect moral. Apelul care le este adresat să se gândească la părinții lor și la propriile lor păcate pregătește terenul pentru ceea ce urmează. Profeția presupune existența păcatului, care face necesară judecata lui Dumnezeu, dar, după aceea, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, ea ne prezintă mult mai multe aspecte. Ea ne arată că este imposibil ca Dumnezeu să fie biruit de rău și că atunci când El judecă abuzul în folosirea unui lucru bun, în îndurarea Lui, El înlocuiește acel lucru cu ceva și mai bun. Este clar că dacă ne-a chemat pe noi, creștinii, să biruim răul prin bine, El Însuși lucrează pe acest principiu: atât în guvernare cât și în har, Dumnezeu este mult deasupra răului și aceasta constituie o resursă unică de mângâiere a credinței.

Prima viziune pe care ne-o prezintă profetul a fost în timpul nopții: același lucru se aplică în primele șase capitole, unde avem o serie de viziuni pe care profetul le-a avut într-o singură noapte și care străbat astfel planul căilor lui Dumnezeu de la abandonarea lor ca popor pentru un timp până la restaurarea lor în țară, cu cetatea și cu templul lor sub Mesia. „Am văzut în noaptea aceea şi, iată, un om călărea pe un cal roşu şi stătea între mirţii care erau într-o vale joasă; şi în urma lui erau cai roşii, murgi şi albi. Şi eu am zis: «Ce sunt aceştia, domnul meu?» Şi îngerul care vorbea cu mine mi-a zis: «Îţi voi arăta ce sunt aceştia»“.

Găsim o asemănare destul de mare cu modul în care au fost date unele viziuni din Apocalipsa. Este prezent un comunicator și interpret angelic. Se poate vedea deci cum legăturile adevărului divin străbat întotdeauna întreaga scriptură și, am mai putea adăuga, se ține cont de subiect pentru a păstra ceea ce este potrivit sub aspect moral. Poziția lui Zaharia față de evrei prezintă multe aspecte comune cu aceea a Sf. Ioan față de creștinătatea in corpore falimentară, care era deja judecat sub aspect moral și urma să fie vărsat din gură, după cum a spus despre Laodiceea, înaintea tuturor, în numele Domnului. De aceea putem înțelege de ce este introdus îngerul care vorbește în loc ca Yahve să se adreseze într-un mod mai direct. Acesta prezintă un aspect semnificativ implicând o rezervă și o distanță pe care trebuie să le remarcăm deoarece Dumnezeu dorește ca acestea să fie simțite. Dar aceasta nu împiedică transmiterea unor mesaje pline de compasiune și de bunătate divină, din care nu lipsesc binecuvântări în prezent și care sunt impregnate de perspectiva unui viitor glorios. De fapt, este de folos să remarcăm această retragere a lui Dumnezeu și intervenția îngerilor deoarece nu există nici un alt profet al Vechiului Testament care să prezinte o mai frumoasă imagine decât Zaharia a binecuvântării pe pământ.

Știm că Apocalipsa lui Ioan este principala desfășurare profetică din Noul Testament. Metoda ei este mai profundă și mai completă și, în același timp, ea este mai exactă și mai bine ordonată decât oricare altă profeție din Biblie. Nu este oare un motiv să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că nu suntem lăsați fără alte mijloace decât acela de a recurge la deducții cu privire la falimentul creștinătății, așa cum a fost cazul cu Zaharia când era vorba despre falimentul evreilor? Un cuget generos și smerit se va abține să se pronunțe asupra altora dacă nu are o autoritate divină care să facă din aceasta o simplă îndatorire. Cu cât dorește cineva mai mult ca Domnul să fie glorificat și cu cât iubește cineva mai mult biserica, cu atât mai greu îi vine să judece aspru starea a ceea ce poartă numele Domnului. Dumnezeu a venit în întâmpinarea acestei lipse de voință, pentru care unii ar fi găsit scuze bune, cu elemente frumoase. Sunt alte considerațiuni mult mai importante decât sentimentele creștinilor în legătură cu frații lor din creștinătate, și anume nu trebuie să neglijăm să apreciem toate în lumina gloriei Domnului și a ceea ce I se cuvine lui Hristos. De aceea, Dumnezeu, care ține întotdeauna la Numele Fiului Său, are cea mia tandră grijă față de cei care I-au fost dați Lui – Dumnezeu a venit în întâmpinarea acestei rețineri pronunțându-Se El Însuși în modul cel mai clar și mai solemn și prezentând dovezi certe cu privire la temeiul pentru care va recurge la o judecată atât de dură și de fermă, care se va desfășura, desigur, în viitor. Răul nu scade ci sporește cu timpul, prin influențele continue care îl fac să se extindă și să capete un caracter din ce în ce mai întunecat. Astfel, cunoaștem că, în creștinătate, decăderea pe care Duhul lui Dumnezeu o vedea atunci, s-a adâncit tot mai mult. Dar apostolii nu au fost luați înainte ca Dumnezeu să se fi pronunțat asupra existenței răului, a dimensiunilor lui și a caracterului său ireparabil, de așa natură încât nu va putea fi înlăturat decât prin răzbunarea divină, la sfârșitul veacului.

Fac aceste remarci generale pentru a arăta valoarea acestor ultimi profeți ei fiind cei care ne dau sentința finală a lui Dumnezeu cu privire la starea lui Israel, chiar și asupra acelor evrei relativ sinceri care s-au întors în loc să se mulțumească să trăiască în mijlocul națiunilor unde fuseseră duși captivi. Nu au nici o scuză că s-au lăsat înșelați, și cu atât mai mult nici noi acum nu avem nici o scuză din vreme ce Dumnezeu Și-a descoperit toate gândurile cu privire la starea din prezent a creștinătății și la îndatoririle sfinților care decurg din aceasta, lucruri care s-au arătat destul de bine chiar înainte ca apostolul Ioan să fi devenit acela prin care Domnul Isus s-a adresat bisericilor din Asia în Apocalipsa 2 și 3. Iar în Apocalipsa avem o relatare suficient de clară cu privire la temeiul moral al judecății. Nici o persoană care nesocotește acestea nu se poate să nu sufere pierdere. Suntem chemați să luăm aminte. „Cine are urechi de auzit să audă ce spune bisericilor Duhul“.

După cum epistolele apocaliptice diferă mult de mărturia generală a epistolelor apostolice, tot așa și Zaharia diferă de cei unsprezece profeți precedenți, asemănându-se într-o oarecare măsură numai cu Ezechiel și Daniel, dar fiind mult diferit de ceilalți profeți din Vechiul Testament. Condițiile erau deosebite. Imperiul persan îi favoriza destul de mult pe evrei. Prin urmare, era necesar să le fie comunicate două lucruri: că Domnul recunoștea ceea ce El Însuși, prin providența Lui, rânduise spre ajutorul poporului Său și, în același timp, este prezentat mersul acelor puteri. Aceste două lucruri sunt prezentate separat în acest capitol.

Întâi ni se spune despre omul care călărea pe un cal roșu, care stătea între mirți, apoi alți cai roșii, murgi și albi, despre care ni se dau explicații ulterior. „Aceştia sunt cei pe care i-a trimis Yahve ca să cutreiere pământul. Şi ei au răspuns Îngerului lui Yahve care stătea între mirţi şi au zis: Noi am cutreierat pământul şi, iată, tot pământul este în pace şi linişte“. Cred că roșul este folosit ca simbol al consacrării pentru Dumnezeu, atât în judecată cât și în har, potrivit simbolului pieilor de berbec vopsite în roșu de la cort, dar și acestea având la bază judecata. Cel care călărea pe calul roșu era executorul judecății din partea Domnului și folosea Persia ca instrument pentru a acționa în favoarea evreilor. Aceasta era cea de-a doua putere mondială, după care aveau să mai urmeze încă două. S-ar părea că aici sunt simboluri ale îngerilor pe care Yahve îi folosește pentru a conduce, mai curând decât simboluri ale împărățiilor în sine, și este clar și că ne sunt prezentate relațiile dintre aceste puteri și poporul Lui din vechime, care însă este într-o stare șocant de anormală. Trebuie să ne amintim că pe tot parcursul mesajelor ultimilor trei profeți ei nu sunt niciodată recunoscuți ca fiind poporul lui Dumnezeu. Acesta este un aspect deosebit de important. Destinul lor este acela de a fi mai binecuvântați și mai înălțați decât au fost vreodată ca popor al lui Dumnezeu, dar până atunci ei sunt priviți ca fiind o națiune care nu mai are o relație cu Dumnezeu. „Ei vor fi poporul Meu,“ dar în prezent ei nu sunt. Așa era atunci situația lor și așa este și acum. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a încetat să se mai îngrijească de ei, deoarece ridicarea acestor profeți după captivitate și, mai presus de orice, misiunea lui Mesia, dovedesc contrariul.

Dar, să ne amintim de acea idee vagă care există în general cu privire la ce înseamnă „poporul lui Dumnezeu“. Sensul corect al acestei expresii în Vechiul Testament este acela de popor care are relații publice cu Dumnezeu, cum era atunci când El Și-a identificat numele Lui cu ei ca națiune pe care a ales-o dintre toate celelalte. Această relație a fost întreruptă în perioada captivității babiloniene. Atunci evreii au încetat să mai fie în mod oficial poporul lui Dumnezeu. Dar aceasta nu-L împiedică nicidecum pe Domnul să aibă în mijlocul acelui popor persoane care trăiesc prin credință. Prin har, existau unii care așteptau să vină Sămânța femeii înainte ca ei să fie chemați popor al lui Dumnezeu, ba chiar înainte de Avraam, strămoșul lor. De fapt, noi toți am fost profund afectați de frazeologia religioasă modernă și de teologia antică, rezultatul fiind că atunci când se vorbește despre poporul lui Dumnezeu, aproape întotdeauna, se înțelege succesiunea credincioșilor. Dar nu aceasta este în Biblie semnificația expresiei „poporul lui Dumnezeu“, mai ales în Vechiul Testament. Avraam, Isaac, Iacov și sfinții anteriori lor, cum sunt Noe, Enoh și Abel, nu sunt niciodată numiți „poporul lui Dumnezeu“. Această expresie a început să fie folosită odată cu chemarea lui Israel, care a fost așezat într-o relație națională cu Dumnezeu, având legea ca regulă pentru umblarea lor și având un sanctuar, anumite ritualuri și o preoție. Ei au cerut un împărat, iar Dumnezeu, în mânia Lui (pentru că acea cerere reprezenta respingerea Lui), le-a dat unul. Apoi, când a început declinul lor sub noul regim și când au fost ridicați tot mai mulți profeți, pe fondul falimentului casei lui David și al acceptării idolatriei de acea casă și când cei mai credincioși din popor au fost ridicați spre a mărturisi împotriva acelor rele, ei și-au pierdut titlul de popor al lui Dumnezeu. De atunci încolo ei sunt Lo-ami (Nu-e-poporul-meu). Dar aceasta nu implică nicidecum că printre ei nu mai sunt credincioși. După cum au existat credincioși înainte să fi fost chemat „poporul lui Dumnezeu“, există credincioși și după aceea. Pe scurt: a avea credincioși în popor este cu totul altceva decât a fi poporul lui Dumnezeu. Dacă ar fi același lucru, atunci toate națiunile ar fi poporul lui Dumnezeu. Dacă expresia „poporul lui Dumnezeu“ s-ar putea, cel mult, aplica la creștini acum, când Israel este lepădat, în scriptură această expresie este folosită numai când este vorba despre acea parte a evreilor care a crezut atunci când toți ceilalți L-au respins pe Mesia. Comparați Romani 9 cu 1 Petru 2, deși, desigur, principiul se aplică la toți cei care sunt botezați în Numele Lui.

Acești trei profeți contemplă o stare extrem de gravă pentru un evreu când ei nu mai sunt poporul lui Dumnezeu și se poate să fi apărut unii care înțelegeau greșit aceasta și exista pericolul de a gândi că Dumnezeu nu se mai îngrijea de ei pentru că le retrăsese titlul de glorie și nu mai locuia în mijlocul lor, ca odinioară. Aceasta ar fi fost o eroare fatală. De aceea, în special în Zaharia, ne sunt prezentate clar două aspecte: măsura în care Dumnezeu recunoaște puterile lumii și relațiile poporului Său într-o perioadă în care El nu-i mai putea recunoaște public ca popor al Său. Profetul ne arată că toate sunt rânduite să lucreze spre binele celor care Îl iubesc pe El – un principiu la fel de valabil în Vechiul Testament ca și în Noul Testament, dar care cere mult discernământ pentru a-l aplica în mod corect, mai ales atunci când cercetăm vechile oracole ale lui Dumnezeu, deoarece ei erau într-o cu totul altă relație decât aceea în care suntem noi.

Este Unul care are un interes deosebit în legătură cu rămășița care s-a întors. Este evident că lumina cuvântului Său le era din nou promisă, chiar în acele împrejurări deosebite, când s-ar fi crezut că nu mai era posibil. Am auzit aceasta de la Hagai, iar în viziunile lui Zaharia avem dovezi noi în acest sens. Dumnezeu dorește să conducă totul având în vedere tocmai acest popor, după ce ei fuseseră cât se poate de necredincioși. Aceste duhuri ies pentru a face voia lui Dumnezeu, nu în mod public, ci în mod providențial, prin care El le arată evreilor că Se îngrijește de ei. Domnul dorește ca ei să se încreadă în El. Ei nu mai puteau fi numiți în mod oficial poporul Lui, dar aceia care pierduseră acest titlu rămâneau, cu toate acestea, prin har, în grija Lui, iar El le va reda din nou, în final, acel titlu, pe care îl vor purta într-un mod mult mai strălucit. Așa este situația în Zaharia și profeția lui are rostul de a ne face cunoscut aceasta. De aceea, viziunea preliminară este deosebit de importantă, după cum am văzut că și prefața morală este importantă.

„Noi am cutreierat pământul şi, iată, tot pământul este în pace şi linişte“. Liniștea și pacea vrăjmașilor evreilor nu era ceva bun pentru evrei. „Şi Îngerul lui Yahve a răspuns şi a zis: «Yahve al oştirilor, până când nu Te vei îndura de Ierusalim şi de cetăţile lui Iuda,»“ - el nu spune „de poporul lui Iuda“ – „pe care

Te-ai mâniat aceşti şaptezeci de ani? Şi Yahve a răspuns îngerului care vorbea cu mine cuvinte bune, cuvinte mângâietoare. Şi îngerul care vorbea cu mine mi-a zis: Strigă şi spune: Aşa zice Yahve al oştirilor: «Sunt gelos pentru Ierusalim şi pentru Sion cu mare gelozie şi M-am mâniat cu mare mânie pe naţiunile cele liniştite»“. Este clar că aceasta iese acum în evidență. Întâi El a declarat că S-a mâniat tare mult pe părinții lor și că apoi i-a tratat corespunzător, trimițându-i în captivitate și luându-le, pentru un timp, titlul special și toate semnele deosebite și efectele prezenței Lui cu ei ca națiune. Apoi ni se arată că, deși dăduse națiunilor poziția de puteri supreme pe pământ, El era totuși supărat de mândria lor și de cruzimea lor față de evrei. „M-am mâniat cu mare mânie pe naţiunile cele liniştite; pentru că Eu Mă mâniasem numai puţin şi ei au dat ajutor răului. De aceea, aşa zice Yahve: «M-am întors cu îndurări spre Ierusalim»“. Pe atunci aceasta se împlinea numai parțial după căderea Babilonului, dar împlinirea completă, în sensul cel mai strict al cuvântului, va fi în viitor, și, împreună cu Zaharia, înainte de a încheia capitolul, ne putem întreba de ce.

Cred că de aceea, în viziunea de la început cu caii omului dintre mirți, la umbră (c. 8), ca și cei din spatele lui, sunt toți de aceeași culoare – roșie. Pentru același motiv aici lipsește a patra culoare, deoarece imperiul Babilonian fusese răsturnat de Cirus persanul, care, într-un mod obscur, era o imagine simbolică a lui Hristos ca eliberator al evreilor din captivitatea în care erau asupriți și ca acela care susține cauza Dumnezeului cel adevărat și cuvântul Lui împotriva idolilor, reașezându-i în țara lor și încurajându-i să zidească templul lui Yahve. Viziunea pare a fi totuși generală. Cea din capitolul 6 este mult mai precisă, unde, după cum vom vedea, datorită scopului urmărit, ne este prezentat și primul imperiu. Dar aici nu ne este prezentată, ca în Daniel, o schiță istorică a puterilor lumii, nici a celor vizibile din exterior, nici a celor interioare, ci este, mai curând, o prezentare a puterilor spirituale care acționează din culise. „Şi eu am zis: Ce sunt aceştia, domnul meu? Şi îngerul care vorbea cu mine mi-a zis: «Îţi voi arăta ce sunt aceştia». Şi omul care stătea între mirţi a răspuns şi a zis: «Aceştia sunt cei pe care i-a trimis Yahve ca să cutreiere pământul»“.

Mi se pare că este destul de clar că omul care stătea între mirți nu este nimeni altul decât Îngerul lui Yahve, care ne este cunoscut din alte texte. „Şi ei au răspuns Îngerului lui Yahve, care stătea între mirţi, şi au zis: «Noi am cutreierat pământul şi, iată, tot pământul este în pace şi linişte». Şi Îngerul lui Yahve a răspuns şi a zis: «Yahve al oştirilor, până când nu Te vei îndura de Ierusalim şi de cetăţile lui Iuda, pe care Te-ai mâniat aceşti şaptezeci de ani? Şi Yahve a răspuns îngerului care vorbea cu mine cuvinte bune, cuvinte mângâietoare“. Cel care s-a descoperit în vechime părinților, lui Moise, lui Iosua și altora, s-a descoperit apoi potrivit împrejurărilor și nevoilor rămășiței. Trebuie să facem deosebirea între El și îngerul care vorbea de obicei cu profetul.

Și nu trebuie să uităm că istoria națională propriu-zisă a lui Israel se încheia cu captivitatea și că după reașezarea lor eu fost numai într-o stare provizorie, aceasta fiindu-le dată, cu siguranţă, prin îndurarea lui Dumnezeu, timp în care ei Îl așteptau pe Mesia. Respingerea Lui a adus asupra lor cea mai mare mânie, dar prin aceasta se împlinesc scopurile tainice ale lui Dumnezeu chiar când totul pare să eșueze: se împlinesc prin crucea Domnului Isus, în virtutea căreia Dumnezeu nu numai că strânge laolaltă biserica acum, ci Se va și întoarce în îndurare suverană pentru evrei, după ce va fi lucrat prin har în inimile lor pentru a produce pocăința și a-i face să-L aștepte cu credință pe Acela pe care odinioară L-au crucificat și L-au omorât prin mâna celor fără de lege.

„«M-am întors cu îndurări spre Ierusalim; casa Mea va fi construită în el», zice Yahve al oştirilor, «şi funia de măsurat se va întinde peste Ierusalim ». Strigă din nou şi spune: Aşa zice Yahve oştirilor: «Cetăţile Mele din nou se vor revărsa de prosperitate şi Yahve din nou va mângâia Sionul şi din nou va alege Ierusalimul»“. Ceea ce dă putere acestui text este faptul că aceste cuvinte au fost rostite după întoarcerea din captivitate. Acea întoarcere nu a dus la împlinirea deplină a promisiunilor divine, deși, fără-ndoială, era un fel de arvună pentru aceasta. Aceste cuvine nu le-au fost adresate cu scopul de a-i face să se mulțumească cu măsura de îndurare care le fusese dată până atunci, ci să ia prezentul ca o bază pe care să-și întemeieze speranțele pentru binecuvântări mai mari: „Yahve va mângâia din nou Sionul și va alege din nou Ierusalimul“. În ceea ce privește întoarcerea din Babilon, aceasta este un fapt împlinit și nu a mai fost vreo altă întoarcere de la risipirea lor și mai rea. Este deci limpede și sigur că Dumnezeu se referă la o altă întoarcere, când El va mângâia din nou Sionul și va alege din nou Ierusalimul.

Dar ni se prezintă o nouă viziune: „Şi mi-am ridicat ochii şi am văzut şi iată patru coarne“. Aici ni se prezintă tot cursul puterilor dintre națiuni, fiind o aluzie certă la Daniel 2 și 7, fără de care ar fi greu de înțeles altfel. „Şi am zis îngerului care vorbea cu mine: Ce sunt acestea? Şi el mi-a zis: «Acestea sunt coarnele care au risipit pe Iuda, pe Israel şi Ierusalimul»“. Nu este vorba de agenții providențiali pe care i-a folosit Dumnezeu pentru a lucra în interiorul imperiilor și prin intermediul imperiilor, care sunt reprezentați prin cai, ci ne sunt prezentate puterile imperiale care au făcut succesiv ravagii în Iuda, Israel și Ierusalim (v. 19). Coarnele – profetul văzând patru – corespund celor patru puteri care s-au succedat, de la prima până la cea din urmă. Este un tablou general, compus profetic, care ne prezintă într-o singură imagine și trecutul și viitorul: Babilonul și Roma, Israel și Iuda.

Dar răzbunarea este a Domnului, iar în ceea ce urmează vedem instrumentele răzbunării. „Şi Yahve mi-a arătat patru fierari. Şi eu am zis: Ce vin aceştia să facă? Şi el a vorbit, zicând: Acelea sunt coarnele care au risipit pe Iuda, încât nimeni nu şi-a ridicat capul; dar aceştia au venit să le înspăimânte“. Sunt instrumentele folosite de Dumnezeu pentru a răsturna aceste puteri pe care El, în suveranitatea Lui, a găsit cu cale să le ridice pentru a-l pedepsi pe Israel. Dar Dumnezeu va ști cum să le judece, mai ales la sfârșitul veacului. Atunci El va da jos „coarnele naţiunilor care au înălţat cornul împotriva ţării lui Iuda ca s-o risipească“.

Este limpede că toate acestea au un caracter general. Viziunea de la început dă numai o imagine panoramică sau o schiță completă, de le început până la sfârșit, cuprinzând ceea ce era valabil atunci și ceea ce va fi la sfârșit, când va fi executată judecata finală asupra acestor coarne.