Un colier cu care trebuie să fie împodobit orice creştin

2 Petru 1.1-11

Ce ne este dăruit

A doua epistolă a lui Petru începe cu enumerarea comorilor preţioase, care sunt dăruite fiecărui creştin născut din nou:

1. O credinţă care este la fel de preţioasă ca cea a apostolului Petru (versetul 1) Credinţa este „mâna“ cu care cuprindem totalitatea adevărurilor creştine. Ea este preţioasă, pentru că include toate lucrurile minunate, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru fiecare din noi şi care ne apar-ţin pentru totdeauna, chiar dacă încă nu le vedem.

2. Totul în ceea ce priveşte viaţa şi evlavia (versetul 3) Ne este dăruit tot ceea ce ne face capabili pe acest pământ, în viaţa zilnică practică, pentru a descoperi natura dumnezeiască şi pentru a realiza evlavia – relaţiile sufletului cu Dumnezeu în temere şi încredere. Să reţinem că puterea dumnezeiască este cea care ne-a dat toate acestea, pentru ca să putem înainta în sfinţire şi să ajungem la slavă. Puterea morală a naturii omeneşti stricate nu trebuie să adauge nimic şi nici nu poate.

3. Dumnezeu ne-a dăruit promisiunile cele mai mari şi preţioase (versetul 4)

Faţă de promisiunile care le-au fost date părinţilor noştri, promisiunile dăruite nouă prin Hristos sunt „cele mai mari“. În parte, le savurăm deja acum. Ele cuprind: darul Duhului Sfânt al promisiunii (Efeseni 1.13; Galateni 3.14; Faptele Apostolilor 1.4; 2.33), promisiunea vieţii, promisiunea relaţiei cu Dumnezeu Tatăl, promisiunea moştenirii veşnice (Evrei 9.15), promisiunea venirii Domnului, promisiunea dreptăţii (Isaia 46.13; 51.6), promisiunea slavei (Romani 8.18 etc.).

Suntem părtaşi ai naturii dumnezeieşti

Posedând aceste promisiuni care aparţin naturii omului nou, am fost făcuţi părtaşi ai naturii dumnezeieşti (versetul 4). Aceasta nu se referă la adevărul că suntem „în Hristos“ sau „copii ai lui Dumnezeu“, ci mai degrabă această expresie vrea să ne spună că avem parte în a-ceastă lume de natura morală a lui Dumnezeu.

Ca atare, am fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă („aţi fugit“). Acest lucru a avut loc la întoarcerea la Dumnezeu. De atunci, gândurile noastre se pot mişca într-o sferă nouă şi prin aceasta ne ţi-nem practic departe de stricăciunea din lume.

Cel care nu este un „părtaş“, nu poate realiza acest lucru. Un exemplu în acest sens sunt persoanele amintite în 2 Petru 2.20, care s-au recunoscut de partea creştinismului, fără să fie într-adevăr mântuite. Se pare că ei „fugiseră de stricăciunea lumii prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos“. Recunoaşterea exterioară a adevărurilor creştine i-a condus la o anumită despărţire de stricăciunea lumii. Dar ei n-au menţinut această despărţire, căci ea nu a rezultat la ei din părtăşia la natura dumnezeiască. Inima lor s-a întors la ceea ce au renunţat, în timp ce credinciosul a fugit odată pentru totdeauna. La el trebuie să existe din această clipă progres şi dezvoltare în prezentarea practică a acestei realităţi.

Dumnezeu ne-a chemat prin slavă şi virtute

Prima caracteristică a chemării noastre este slava. Cel care i s-a arătat lui Avraam în Mesopotamia şi l-a chemat a fost Dumnezeul slavei (Faptele Apostolilor 7.2). Ce imbold puternic a fost acesta pentru el de a părăsi regiunea aceea idolatră, ţara şi rudenia sa! În ascultarea credinţei, a plecat pe cale, ştiind că duce la slavă. El nu a căutat-o în ţara Canaan, ci şi-a îndreptat privirile spre slava cerească, spre „cetatea care are temelii tari, al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu“ (Evrei 11.10) şi a săltat de bucurie că va vedea ziua Domnului (Ioan 8.56). Această nădejde a slavei i-a dat curaj să înainteze cu stăruinţă pe cărarea credinţei şi să învingă greutăţile.

Pavel ne prezintă încă o imagine: locul de întrecere (1 Corinteni 9.24). Alergătorii aleargă; ei se gândesc la ţintă, la premiu, la bucuria şi onoarea de care vor avea parte cei dintâi. Toate acestea sunt aşa de mult dorite de ei, încât îşi dau toate străduinţele şi depun mari eforturi să alerge. Chiar deja dinainte „se înfrânează în toate lucrurile“ pentru a nu fi prejudiciat succesul. Iar aici este vorba numai de o cunună trecătoare!

A doua caracteristică a chemării noastre este virtutea. În această alergare, care duce spre slava cerească, nu am putea atinge ţinta, dacă am fi părăsiţi. Dar pe o cale presărată cu greutăţi, ne este dăruit Duhul Sfânt al făgăduinţei, suntem dotaţi cu „putere de sus“, aşa încât putem alerga înainte cu energie spirituală, hotărâre şi curaj.

De acest curaj ţine despărţirea de rău, aşa cum citim în Evrei 12.1: „Să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte“. Aceasta este adevărata virtute, iar Domnul ne-a dat în acest sens, precum în toate, exemplul desăvârşit. El S-a împotrivit întregii rezistenţe a duşmanului, S-a ţinut despărţit de toate formele păcatului care veneau spre El din exterior şi a suferit crucea care stătea înaintea Lui, dispreţuind ruşinea. Ce virtute, ce energie spirituală continuă! El a început, a realizat şi a sfârşit alergarea în credinţă. De aceea a avut parte de o intrare triumfală în slavă, unde „porţile veşniciei“ (Psalmul 24.7, 9) s-au ridi-cat în faţa Lui.

Responsabilitatea noastră

Să ne gândim acum la următoarele:

- dacă Dumnezeu mi-a dăruit prin puterea Sa dumnezeiască tot ce priveşte viaţa şi evlavia,

- dacă sunt în posesia celor mai mari promisiuni,

- dacă sunt în această lume un părtaş al naturii dumnezeieşti,

- dacă la sfârşitul călătoriei mele stă slava şi răsplătirea,

Atunci este inacceptabil să mă eschivez de responsabilitatea mea cu pretextul: „Sunt slab, ce să fac!“ şi astfel să-mi scuz infidelitatea sau umblarea lumească.

Dacă Dumnezeu mi-a dăruit aşa de mult, atunci El aşteaptă de la mine să-mi dau „toată silinţa“ (versetul 5). Aceste lucruri nu pot fi posedate fără a le pune în practică. Acum este de la sine înţeles că voi aduna toate însuşirile minunate ale naturii dumnezeieşti enumerate în versetele 5-7 într-un colier cu care să-mi împodobesc viaţa spre glorificarea Domnului.

Colierul format din opt inele (versetele 5-7)

1. Credinţa este primul inel al acestui colier. Omul primeşte viaţă din Dumnezeu numai prin credinţă. De aceea, fără acest inel, nu pot fi adăugate altele.

Toate însuşirile enumerate în aceste versete sunt dependente unele de altele. Natura dăruită credinciosului de Dumnezeu este ca o plantă, a cărei sămânţă conţine deja în germene tot ceea ce trebuie să se dezvolte ulterior. Pentru ca o plantă să se dezvolte bine, are nevoie de condiţii de viaţă favorabile: mediu de cultură bun, umezeală, căldură şi lumină. Tot aşa, şi creştinul este răspunzător să rămână în condiţii favorabile de viaţă, deci în prezenţa Domnului. Apoi, el însuşi trebuie să unească cu sârguinţă însuşirile naturii dumnezeieşti unele de altele şi să le arate.

2. Credinţa trebuie să fie unită cu virtutea, despre care am vorbit deja, deci cu energia, curajul şi hotărârea care sunt proprii naturii dumnezeieşti şi care ne fac capabili să învingem greutăţile care se opun vieţii de ascultare în dependenţă de Dumnezeu. Un creştin care se mulţumeşte numai cu o credinţă care îi dă un loc în cer, nu a înţeles de ce l-a lăsat Dumnezeu în lume după întoarcerea sa la El. Un astfel de creştin nu dezvoltă nici un fel de energie, de vitejie pentru a învinge greutăţile pe care diavolul şi carnea le opun unei umblări şi unei slujiri în fidelitate. În Filipeni 3 găsim un exemplu frumos al virtuţii. Pavel a făcut un lucru: a părăsit tot ceea ce l-ar fi putut reţine şi s-a îndreptat spre ţinta care îi stătea înainte în slavă.

3. Credinciosul trebuie să unească virtutea cu cunoştinţa. Dumnezeu nu-i poate împărtăşi gândurile Sale unuia care nu foloseşte nici un fel de energie pentru a se despărţi de rău în toate formele sale. Virtutea se caracterizează prin sfinţire practică. Progresele în cunoaştere sunt deci în strânsă legătură cu o umblare sfântă şi ca urmare cu ascultarea. Domnul Se descoperă aceluia care păzeşte poruncile Sale (Ioan 14.21). Cunoştinţa lui Dumnezeu este o lumină crescândă, care ne face capabili să dezvoltăm tot mai bine virtutea. Ea este ceva preţios pentru suflet, dar în acelaşi timp un foc mistuitor pentru tot ceea ce nu este de la Dumnezeu.

4. Cunoştinţa trebuie unită cu înfrânarea. Aceasta este capacitatea de a te stăpâni. Cunoaşterea gândurilor lui Dumnezeu descoperă înclinaţiile naturii vechi, iar prin virtute (puterea şi energia duhului) pot să le stăpânesc. Carnea se dă înapoi în faţa înfrânării, pentru că aceasta îi sustrage cărnii ceea ce îi place. Acest lucru îl vedem la guvernatorul Felix, când Pavel i-a vorbit despre înfrânare (Faptele Apostolilor 24.25), deşi acesta încă nu era mântuit. Apostolul voia să-i atingă conştiinţa şi probabil i-a spus: Ar trebui să exerciţi dreptate şi să te stăpâneşti, în loc să trăieşti în păcat şi să cedezi poftelor cărnii tale. Dacă nu vei asculta de mine, vei cădea pradă judecăţii. Dar Felix nu a vrut să primească acest sfat şi i-a dat drumul lui Pavel.

5. Capacitatea pentru stăpânirea de sine, conform cunoştinţei lui Dumnezeu, se arată în altruism; voinţa este frântă, iar aceasta aduce răbdare care trebuie adăugată înfrânării. Fiind conştienţi că nu putem aştepta nimic nici de la noi, nici de la oameni, trebuie să ne încredem în Dumnezeu. Răbdarea este capacitatea necesară, dăruită credinciosu-lui de a suporta toate vicisitudinile cu privire la atingerea ţintei.

Observăm că fiecare din aceste lucruri poate fi adăugat la celelalte numai atunci când cele precedente sunt realizate cu sârguinţă. Aceeaşi sârguinţă trebuie folosită apoi pentru a adăuga colierului ur-mătorul inel. Deseori facem greşeala de a rămâne la jumătatea drumului. Lui Lot i-a lipsit virtutea, lui Moise răbdarea, lui David înfrânarea, lui Solomon evlavia etc.

Slava care ne stă înainte să ne atragă, iar virtutea să ne antreneze în întreaga alergare! După ce am alcătuit aici în credincioşie întregul colier, Dumnezeu va adăuga sus gloria.

6. Cu răbdarea putem suporta greutăţile călătoriei, fără să fim descurajaţi din cauza vicisitudinilor pe care le întâlnim. Ele ne conduc spre Dumnezeu şi ne fac conştienţi că avem nevoie de El. Astfel, răbdarea este unită cu evlavia. Ea este, încrezându-ne deplin în El, realizarea relaţiei noastre cu Dumnezeu, asociată cu teama de a-i displăcea. Pavel îl îndemna pe Timotei să se deprindă să fie evlavios: „Evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare“ (1 Timotei 4.7-8). Apostolul constată: „Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig“ (6.6). Să fim atenţi să nu se găsească la noi numai o formă de evlavie şi numai să pară că umblăm şi că Îi slujim lui Dumnezeu, în timp ce în realitate nu există nici o putere a evlaviei.

7. Evlavia, roada relaţiei reale a sufletului cu Dumnezeu, trebuie să fie unită cu dragostea frăţească, care încălzeşte relaţiile noastre faţă de fraţi. Fraţii sunt toţi cei născuţi din Dumnezeu. Cui îi lipseşte evlavia, acela duce lipsă şi de dragoste frăţească. Un astfel de credincios va avea întotdeauna de spus ceva rău despre fraţii săi. Evlavia ne conduce la a-i vedea pe fraţii noştri „în Hristos“, iubiţi cu aceeaşi iubire, în care ne aflăm şi noi. „Oricine iubeşte pe Cel care l-a născut iubeşte şi pe cel născut din El“ (1 Ioan 5.1). Între Domnul şi ai Săi există o legătu-ră atât de intimă, încât imediat ce Îl iubim pe Isus, îi iubim şi pe aceia care Îi aparţin.

8. În sfârşit, iubirea trebuie să încununeze şi să pătrundă toate aceste lucruri. Dragostea este natura lui Dumnezeu. El S-a plecat spre noi în Hristos pentru a-Şi arăta iubirea faţă de cei fără putere, faţă de nelegiuiţi, păcătoşi şi duşmani (Romani 5.6-10). Iubirea îşi are motivaţia în ea însăşi şi nu este niciodată dominată de ceea ce este atrăgător sau respingător pentru natura omenească. Ea nu are nici o legătură cu simpatia sau cu repulsia. „Nu caută folosul său.“ De aceea trebuie adăugată dragostei frăţeşti (a se vedea şi Coloseni 3.12-14), pentru că în slăbiciunea noastră suntem înclinaţi să ne lăsăm impresionaţi de greşelile sau de calităţile fraţilor noştri, când este vorba de a arăta dragostea frăţească. Pentru exercitarea unei astfel de iubiri, nu trebuie să fii născut din Dumnezeu, pentru că „şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei“ (Luca 6.32).

Iubirea mă va determina să mă ocup de un frate, dacă în viaţa lui este ceva neadecvat, chiar şi atunci când mi-a făcut o nedreptate. Ea mă îndeamnă să caut restabilirea sa conform învăţăturilor Cuvântului.

Desigur, iubirea trebuie să fie câteodată şi aspră, pentru că ea nu se poate face una cu răul. Unui creştin care umblă în neascultare, trebuie să-i atrag atenţia asupra păcatului său, străduindu-mă să-l conduc la judecata de sine. Altfel, el pune păcatul în legătură cu natura dumnezeiască a dragostei. În 1 Ioan 5.2 citim: „Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu, când iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui“. Dar niciodată păcatul fratelui nu trebuie să mă împiedice să-l iubesc.

Urmări temporare şi veşnice

Apostolul spune: „dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi“, atunci vor rezulta urmări binecuvântate deja acum, dar şi pentru veşnicie:

1. Aceste lucruri „nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos“ (versetul 8). Veţi creşte în cunoaşterea Persoanei Sale slăvite, care de fapt trebuie să fie scopul vieţii voastre. În loc să rămâneţi copilaşi, veţi deveni părinţi care Îl cunosc pe Acela „care este de la început“ (1 Ioan 2.13, 14).

2. Prin aceasta veţi întări în inimile voastre chemarea şi alegerea voastră şi vă veţi caracteriza atât în faţa fraţilor, cât şi a lumii ca aleşi (1 Tesaloniceni 1.4 şi 8-10).

3. „Nu veţi aluneca niciodată.“

4. „În felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.“

Dragi prieteni, nu se cuvine să ne dăm toată silinţa în prezentarea şi în alcătuirea acestui colier?