În versetul 5, găsim mijlocul pe care Dumnezeu l-a întrebuinţat pentru a ne mîntui, dar El îl precedează de indicaţia mijlocului pe care, în ciuda tuturor gîndurilor omului, Dumnezeu nu-l va întrebuinţa niciodată pentru mîntuire: „Nu pentru faptele pe care noi le-am făcut în dreptate".
„Faptele drepte" sînt acelea pe care omul le săvîrşeşte pentru a obţine mîntuirea, în timp ce „faptele bune" sînt urmarea mîntuirii obţinute. Cele dintîi n-au adus niciodată oamenilor ceea ce harul singur poate obţine pentru ei; ei însă pretind că pot să le facă, în timp ce „faptele bune" sînt acelea pe care El le-a făcut.
Faptele noastre fiind înlăturate, ceea ce este unul din marile subiecte ale epistolelor către Romani şi către Galateni, nu ne rămîne drept resursă decît lucrarea lui Dumnezeu. Iar în acest text găsim nu aspectul unei lucrări făcute în afara noastră, ci al lucrării pe care Dumnezeu o face în noi pentru a ne mîntui. Este în oarecare măsură deosebirea dintre pilda fiului risipitor şi cele două pilde dinaintea ei, în capitolul 15 din Luca.
„Pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt".
Mîntuirea este deci pe principiul unui singur lucru: propria Sa îndurare; dar Dumnezeu întrebuinţează două lucruri absolut necesare pentru a ne-o da: spălarea naşterii din nou (regenerării) şi înnoirea făcută de Duhul Sfînt.
1. „Spălarea naşterii din nou". Să vedem întîi ce înseamnă acest cuvînt. Spălarea este lucrarea apei din baia în care eşti scufundat. Această spălare, aşa cum diferite tipuri din Scriptură ne-o prezintă, înseamnă moartea prin care eşti curăţit de păcat şi eliberat de omul cel vechi. Aşa este Iordanul în care Naaman a fost curăţit de lepra sa; aşa este botezul, în care „am fost botezaţi pentru moartea lui Hristos". Într-adevăr, în moartea Sa, omul cel vechi ia sfîrşit şi noi sîntem „morţi faţă de păcat". Starea în care cel păcătos exista, ceea ce îl califica, obiceiurile sale, gîndurile sale, totul a luat sfîrşit în ochii lui Dumnezeu în moartea lui Hristos. Dumnezeu ne-a mîntuit, curăţindu-ne de aceste lucruri. Nu se poate intra în legătură cu El fără această curăţire; şi aceasta a făcut-o Dumnezeu faţă de noi, scufundîndu-ne, pentru a spune astfel, în moartea lui Hristos. Acelaşi cuvînt „spălarea" (loutron) este folosit în Efeseni 5.26 pentru curăţirea Adunării pe care Hristos „a iubit-o, dîndu-Se pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă, prin Cuvînt".
Baia curăţirii are loc odată pentru totdeauna şi nu se va reînnoi niciodată: „Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decît să-i fie spălate picioarele (referitor la curăţirea zilnică), căci este cu totul curat". Spălarea despre care vorbim avea drept simbol apa sau baia din ligheanul de aramă.
Există o diferenţă între ligheanul de aramă şi apa pe care o conţine. Arama reprezintă capacitatea lui Hristos de a Se ocupa de păcat: fie pentru a-l ispăşi, ca la altarul de aramă; fie pentru a termina cu el în moarte, ca în apa din ligheanul de aramă. În acest din urmă caz, omul este pus înaintea lui Dumnezeu, prin moartea lui Hristos, într-o stare de curăţie care corespunde sfinţeniei firii Sale.
Ligheanul de aramă era construit cu oglinzile de aramă ale femeilor care slujeau la uşa cortului întîlnirii (Exod 38.8). Prin aceasta, femeile acelea recunoşteau, ca simbol, păcatul lor şi capacitatea lui Hristos singur de a purta responsabilitatea pentru păcatul lor. Ele se dezlipeau de ceea ce slujise la trufia lor. (Aurul din podoabele lor fusese întrebuinţat pentru a face viţelul de aur: Exod 32.2-3). Acum ele erau umilite şi nu mai puteau de acum înainte săşi placă lor înşile, privindu-şi feţele lor fireşti. Ele aveau înaintea ochilor lor un obiect format din toate aceste oglinzi topite într-unui, singurul în stare să le facă să fie reunite. Astfel, toţi credincioşii recunosc viaţa lor de mîndrie şi de pofte ca fiind purtată de Acela care singur a luat răspunderea lor. Dar ei găsesc în acelaşi timp în El apa curăţirii lor, ieşită din coasta unui Hristos care a murit.
Această spălare, cum am spus, are loc odată pentru totdeauna prin Cuvîntul care ne înfăţişează moartea lui Hristos ca punînd capăt stării noastre de oameni păcătoşi şi necuraţi. Dar, pentru umblare şi pentru orice act de slujire preoţească este nevoie, în afară de curăţirea iniţială, de o curăţire zilnică. Aceasta este spălarea picioarelor, despre care nu vorbeşte textul nostru, pentru că el nu se ocupă decît de mîntuire.
Să vedem acum ce înseamnă aceste cuvinte în totalitate: spălarea naşterii din nou. Naşterea din nou (aici: regenerarea) este trecerea din vechea noastră stare la o stare nouă, din viaţa noastră în carne la o viată de înviere, din starea lui Hristos mort, la starea lui Hristos înviat, din vechea creaţie la noua creaţie. Regenerarea nu este o nouă fire împărtăşită (o vom vedea în „reînnoirea Duhului"), cum aceasta are loc în naşterea din nou, cînd eşti „născut din apă şi din Duh". Regenerarea este o poziţie de binecuvîntare în care noi sîntem aduşi acum prin puterea divină în Hristos şi în care noi vom fi aşezaţi public atunci cînd Domnul va veni în slavă. Această poziţie o pricepem acum prin credinţă. Noi sîntem eliberaţi de sub puterea întunericului şi „strămutaţi în Împărăţia Fiului dragostei Sale". În aceasta constă regenerarea, dar ea nu va avea deplina sa manifestare decît în slavă. De aceea Domnul spune ucenicilor Săi: „La reînnoirea tuturor lucrurilor, cînd Fiul Omului va fi aşezat pe scaunul de domnie al măririi Sale, voi, care M-aţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel" (Matei 19.28). Prin spălarea regenerării sîntem mîntuiţi. Poţi fi întors la Dumnezeu sau adus la viaţă, cum era Corneliu (Faptele Apostolilor 10), înainte de a fi mîntuit: adică adus la starea creştină, aşa cum ea ne este descoperită în Noul Testament.
Spălarea este deci spălarea regenerării. Ea are legătură cu viaţa mea veche, care şi-a găsit sfîrşitul în moartea lui Hristos.
2. înnoirea Duhului Sfînt are legătură cu viaţa mea cea nouă. Credinciosul reînnoit dobîndeşte această viaţă nouă, prin Duhul Sfînt. Această putere divină produce în el gînduri, obiceiuri şi dorinţe noi, în contrast cu tot ceea ce aparţinea omului său vechi, omului în carne, omului păcătos şi pierdut.
„Pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mîntuitorul nostru." Această frază formează, cum observăm aici, o mică paranteză. Cuvintele care urmează: „pentru ca, fiind îndreptăţiţi prin harul Lui" se referă nu la „Isus Hristos Mîntuitorul nostru", ci la Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, din versetul 4.
Duhul Sfînt nu S-a mărginit să ne comunice o viaţă nouă, căci Dumnezeu L-a vărsat din belşug peste noi, iar Isus Hristos, Mîntuitorul nostru este Acela de la care noi ÎI avem direct. El este Acela care, după ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl Duhul făgăduit, „a turnat ce vedeţi şi auziţi" (Faptele Apostolilor 2.33). El este turnat din belşug, căci „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură"(Ioan 3.34) si noi avem acum „viaţa din belşug" (Ioan 10.10).
„Pentru ca, fiind îndreptăţiţi prin harul Lui, să devenim moştenitori potrivit nădejdii vieţii veşnice".
Cuvîntul „pentru ca" se referă totodată la spălare si la înnoire si este consecinţa acestora. Prin aceste două lucruri: curăţirea şi darul Duhului Sfînt, noi devenim moştenitori potrivit cu nădejdea vieţii veşnice. Fiind îndreptăţiţi prin harul Dumnezeului Mîntuitor (nu prin fapte de neprihănire) şi avînd viaţa veşnică pe temeiul mîntuirii pe care El a dobîndit-o prin spălare şi înnoire, noi sîntem moştenitori potrivit cu nădejdea acestei vieţi veşnice despre care apostolul a vorbit la capitolul 1.2.
Trebuie să mori în Hristos pentru a avea parte de împărăţia Dumnezeului Mîntuitor - şi la aceasta corespunde spălarea regenerării; dar trebuie să fi primit puterea unei vieţi noi pentru a fi moştenitor potrivit cu nădejdea acestei vieţi - şi la aceasta corespunde înnoirea făcută de Duhul Sfînt. Spălarea morţii în Hristos ne desparte în întregime de vechea noastră poziţie; învierea împreună cu Hristos şi viaţa nouă pe care noi o avem în El ne introduc într-o poziţie nouă ca moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos.
În versetele 5-7 am văzut cele şapte trăsături care aparţin mîntuirii, în timp ce în versetele 1 şi 2 am văzut cele şapte trăsături caracteristice copiilor lui Dumnezeu, iar la versetul 3 cele şapte trăsături prin care se prezintă lumea. Cele şapte trăsături ale mîntuirii sînt deci următoarele:
1. Faptele de neprihănire sînt excluse din ea.
2. Ea depinde de îndurarea Dumnezeului Mîntuitor.
3. Ea are loc prin spălarea regenerării şi
4. prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt.
5. Acest Duh a fost turnat din belşug peste noi.
6. Noi sîntem îndreptăţiţi prin harul Dumnezeului Mîntuitor.
7. Noi am devenit moştenitori ai vieţii veşnice.
Cît este de adevărat că în această epistolă, pentru a nu vorbi decît de ea, cifra 7 este cifra lucrurilor complete la care este imposibil să adaugi ceva! „Adevărat este cuvîntul acesta şi vreau ca tu să stărui cu tărie, pentru ca cei care au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintîi în fapte bune. Aceste lucruri sînt bune si de folos pentru oameni" (versetul 8).
„Adevărat este cuvîntul acesta", cuvîntul îndurării lui Dumnezeu care mîntuieşte şi îndreptăţeşte şi care dă acelora care au crezut viaţa veşnică de moştenire; aceasta este bucuria pentru rezultatele ei depline în slavă.
Cuvîntul legii a fost neclintit: el are totdeauna drept rezultat „o dreaptă răsplătire" (Evrei 2.2); cuvîntul harului este sigur. Cînd acest termen este întrebuinţat, este totdeauna vorba de har, iar „cuvintele sigure" (adevărate) sînt foarte frecvente în epistolele către Timotei şi Tit.
În 1 Timotei 1.15: „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvîntul acesta: „Hristos Isus a venit în lume ca să mîntuiască pe cei păcătoşi..."
La capitolul 3.1 din aceeaşi epistolă este „un cuvînt sigur" (adevărat) că acela care doreşte să facă lucrarea de supraveghere, bun lucru doreşte. A rîvni această sarcină înseamnă a dori să fii tu însuti fără vină (versetul 2), pentru a călăuzi pe alţii pe acelaşi drum, spre slava lui Dumnezeu, slujbă care, cu siguranţă, nu este indiferentă, ci are o înaltă valoare, deoarece este vorba de toată mărturia practică a casei lui Dumnezeu în această lume. De aceea această slujbă este numită „o lucrare bună".
În capitolul 4.8 din 1 Timotei apostolul spune că „evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucît ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare" şi apoi adaugă: „Acest cuvînt este sigur (adevărat) şi demn de primit". El accentuează astfel, ca şi în capitolul 1.15, siguranţa cuvîntului care îndeamnă la evlavie, potrivit cu învăţătura divină. Apostolul adaugă că el muncea şi îndura împotrivire pentru aceasta. Pentru a-i învăţa evlavia pe ceilalţi trebuie să fii tu însuţi un model de evlavie, nădăjduind „în Dumnezeul Cel viu, care este Mîntuitorul tuturor oamenilor si mai ales al celor credincioşi".
În 2 Timotei 2.10-12, găsim un „cuvînt sigur" care îmbrăţişează toată lucrarea răscumpărării: „mîntuirea care este în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică"; moartea şi viaţa împreună cu El; suferinţele şi domnia împreună cu El. Nu este acesta un plan plin de siguranţă?
Aici, în Tit 3.8, „cuvîntul sigur" are multă legătură cu acela din 2 Timotei 2.11, căci este vorba de mîntuire, de lucrarea prin care ea ne este dobîndită, de darul Duhului, de viaţa şi de moştenirea veşnică.
„Vreau ca tu să stărui cu tărie asupra acestor lucruri". Învăţătura lui Tit trebuia să insiste în mod deosebit şi să revină fără încetare asupra lucrurilor care sînt temelia mîntuirii. La capitolul 2.15 el trebuia să vestească lucrurile învăţate de harul care aduce mîntuirea. Aceste lucruri aveau legătură cu toată viaţa practică a creştinului. Tit trebuia să repete (să spună iarăşi şi iarăşi) această învăţătură. Este cam la fel aici: Tit trebuia să insiste asupra temeliei mîntuirii, care are drept origine iubirea lui Dumnezeu şi îndurarea Sa în Hristos, ca şi asupra lucrării pe care El o împlineşte în inima credincioşilor.
Rezultatul acestei învăţături era ca „cei care au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintîi în fapte bune", rezultat practic în primul rînd şi asupra căruia nu putem insista de ajuns, observînd în această epistolă scurtă roadele practice ale învăţăturii bune si sănătoase în casa lui Dumnezeu. Aşa ar trebui să fie, de altfel, totdeauna creştinismul. Noi nu sîntem născuţi din nou, îndreptăţiţi prin har, moştenitori potrivit cu nădejdea vieţii veşnice, doar pentru a ne bucura de aceste privilegii, ci pentru ca ele să exercite o influenţă binecuvîntată şi puternică asupra mersului nostru şi asupra celor mai neînsemnate amănunte ale purtării noastre în această lume.
Cunoaşterea acestor lucruri trebuie să ne facă să fim cei dintîi în fapte bune, fie în prezenţa fraţilor noştri, fie înaintea lumii. Cu cît cunoaşterea lucrării harului este mai mare, cu atît mai strălucitoare trebuie să fie mărturia şi mai intensă activitatea creştină. Să dea Dumnezeu ca toţi copiii lui Dumnezeu care sînt în şcoala harului să răspundă la această obligaţie!
Nu vom mai reveni asupra subiectului faptelor bune, deja tratat în amănunt. Numărul mare de versete care le menţionează în Noul Testament arată care este însemnătatea lor: Matei 5.16; 26.10 („căci ea a făcut o faptă bună"); Marcu 14.6; Ioan 10.32; Faptele Apostolilor 9.36; Romani 2.7; 13.3; 2 Corinteni 9.8; Efeseni 2.10; Filipeni 1.6; Coloseni 1.10; 2 Tesaloniceni 2.17; 1 Timotei 2.10; 3.1; 5.10,25; 6.18; 2 Timotei 2.21; 3.17; Tit 1.16; 2.7,14; 3.1,8,14; Evrei 10.24; 13.21; 1 Petru 2.12.
Subliniem că o viaţă creştină fără fapte bune este o viaţă nefolositoare pentru Hristos. Ce trezire va fi pentru creştinii care n-au înţeles că acela care trăieşte din viaţa lui Hristos nu mai poate „să trăiască pentru el însuşi" (2 Corinteni 5.15), cînd vor vedea ce rol neînsemnat au dat ei Domnului şi Mîntuitorului lor, la fel şi în activitate pentru El!
„Aceste lucruri sînt bune şi de folos pentru oameni!"
Ele sînt bune în ochii lui Hristos şi în ochii credincioşilor, dar, mai mult, ele sînt „de folos pentru oameni". Lucrarea lui Hristos este folositoare pentru oameni, deoarece harul Său s-a arătat tuturor oamenilor, ca şi dragostea lui Dumnezeu faţă de ei (2.11; 3.4), dar acum noi trebuie să continuăm această lucrare de har prin purtarea noastră în mijlocul oamenilor, pentru ca să le arătăm cît de preţioasă este lucrarea harului. Lucrarea evanghelizării în această lume, vestirea dragostei lui Dumnezeu faţă de păcătoşi este de o importanţă nemărginită, dar purtarea creştinilor este adesea o evanghelizare mult mai puternică decît cuvintele pe care ei ar putea să le rostească (vezi 1 Tesaloniceni 1.8). Iată ce trebuia să caute Tit, dar el trebuia să şi evite nişte lucruri (să se ferească de ele) - continuare următorul verset -