„Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în invidie, urîcioşi şi urîndu-ne unii pe alţii" (versetul 3).
Găsim aici contrariul lucrurilor pe care Tit trebuia să le reamintească creştinilor din Creta. Nu avem descrierea trăsăturilor morale ale păgînismului, ca în Romani 1.29-31, nici aceea a trăsăturilor morale ale creştinătăţii în zilele din urmă (2 Timotei 3.1-5), ci descrierea a ceea ce noi eram altădată. Noi, zice apostolul, fără a face deosebire între iudei şi neamuri, noi nu eram altădată diferiţi „de toţi oamenii". Acest fapt îi face pe creştini capabili de a arăta toată blîndeţea faţă de toţi. Noi putem să le spunem: Ceea ce voi sînteţi, am fost şi noi. Harul care ne-a chemat si ne-a mîntuit vă cheamă astăzi pentru a vă mîntui în acelaşi fel. El este accesibil tuturor. Este lucrarea de binefacere a lui Dumnezeu; voi puteţi fi mîntuiţi în acelaşi fel ca noi.
Acest verset 3 este un tablou complet al stării tuturor oamenilor şi prin urmare al stării noastre în trecut. De aceea este rezumat sub şapte puncte, la fel ca, mai sus, starea noastră produsă de învăţătura harului.
1. „Fără minte." Acest cuvînt descrie în primul rînd starea omului înaintea lui Dumnezeu. El zice în inima lui: „Nu există Dumnezeu". Acest caracter al omului păcătos este atît de evident încît este menţionat în doi Psalmi (Psalmul 14 şi 53). Nu gura omului, ci inima lui vorbeşte astfel. Toate acţiunile sale dovedesc că Dumnezeu este alungat din viaţa sa; dacă nu ar fi aşa, cum ar putea el să nu se teamă de a săvîrşi păcatul?
Aceasta îi face pe oameni:
2. „Neascultători". Cînd nu se ţine seama de Dumnezeu, rînduielile Sale şi poruncile Sale nu au nici o influenţă asupra inimii, iar cugetul rămîne nepăsător înaintea arătării concrete, a gîndului lui Dumnezeu conţinut în Cuvînt.
3. „Rătăciţi" (Evrei 3.10). Înseamnă a ieşi din căile lui Dumnezeu sau a le ignora, iar neascultarea duce aici. Oaia rătăcită nu-şi poate găsi iar calea; nu există pentru ea altă posibilitate decît de a fi regăsită chiar de către Acela pe care ea L-a părăsit.
4. „Robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri". Lăsat pradă lui însuşi, sufletul rătăcit care crezuse că se va bucura de libertatea sa departe de Dumnezeu, după ce L-a pierdut pe Dumnezeu şi orice legătură morală cu El, devine robul a ceea ce Satan îi arată; ajunge rob al poftelor care îmbracă uneori forme mai mult sau mai puţin îndreptăţite şi al plăcerilor al căror caracter principal este satisfacţia dorinţelor cărnii (2 Timotei 3.4).
5. „Trăind în răutate şi în invidie". Inima păcătosului găseşte o satisfacţie în a urma instinctele sale rele. El trăieşte în răutate; aceasta este una din raţiunile sale de a fi. Invidia pe care o are faţă de alţii, cînd ei reuşesc mai bine decît el îl împinge să se poarte cu răutate faţă de ei.
6. „Urîcioşi". Nu numai vrednici să fim urîţi de Dumnezeu, ca în Romani 1.30, ci într-un chip general, urîcioşi. Este un fel de oameni pe care este imposibil să-i iubeşti şi totuşi lor trebuie să le arătăm toată blîndeţea, căci altădată noi înşine eram ca ei. 7. „Urîndu-ne unii pe alţii". Aici ura este reciprocă. Omul firesc nu urăşte dintr-un sentiment de cinste şi de dreptate; el nu cunoaşte „ura desăvîrşită" a credinciosului faţă de aceia care se ridică împotriva lui Hristos (Psalmul 139.21-22), căci Domnul îi este străin. Văzînd rău la ceilalţi, el este orbit în privinţa răului din propria sa inimă. Şi semenul (aproapele) îl urăşte cu aceeaşi intensitate ca şi el.
„Dar, cînd s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, şi dragostea lui faţă de oameni, El ne-a mîntuit nu pentru faptele pe care noi le-am făcut în dreptate, ci pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mîntuitorul nostru, pentru ca fiind îndreptăţiţi prin harul Lui, să devenim moştenitori potrivit nădejdii vieţii veşnice" (versetele 4-7).
Concluzia din versetul 3 este că noi eram pierduţi. Cum deci am ajuns la o stare în care noi nu mai avem nevoie, ca la versetele 1-2, decît să fim îndemnaţi să imităm în toate lucrurile caracterul lui Hristos? Ca urmare a mîntuirii, cum am văzut la capitolul 2.11-14 şi cum acest text ne repetă: „El ne-a mîntuit" (versetul 5). Capitolul 2 ne-a vorbit despre harul necondiţionat care aduce mîntuirea si care a fost arătat în Persoana lui Hristos; aici bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu s-au arătat. Dumnezeul bunătăţii şi al iubirii a avut milă de nişte fiinţe vrednice să fie urîte şi pierdute, aşa cum am fost şi noi, iar aceste două însuşiri ale lui Dumnezeu s-au arătat într-o Persoană, Dumnezeul Mîntuitor. Acest Dumnezeu Mîntuitor este Isus Hristos, numit „marele nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Isus Hristos" (2.13), pentru a se face bine cunoscut că Acest Om, în care harul s-a arătat pentru mîntuire, nu este nimic mai puţin decît Dumnezeu, marele Dumnezeu. Să observăm că apostolul ÎI numeşte mereu „Dumnezeul nostru, Mîntuitor". Numai aceia care beneficiază de lucrarea Sa pot să-L numească „al nostru". El este Dumnezeul Mîntuitor pentru toţi; El doreşte „ca toţi oamenii să fie mîntuiţi", dar numai cei mîntuiţi pot să-L numească „Dumnezeul nostru Mîntuitor". Problemă serioasă, care se adresează tuturor cititorilor acestor rînduri! Poţi să spui: Dumnezeul meu? Dacă nu poţi, eşti încă străin faţă de El.
Arătarea este faptul că un obiect, invizibil pînă atunci, este făcut vizibil. Bunătatea şi iubirea Iui Dumnezeu faţă de oameni nu s-au arătat decît atunci cînd Omul, Hristos Isus, a venit în această lume.
Oamenii vorbesc mult despre filantropie (sentiment care îi face pe oameni să vină în ajutorul celorlalţi). Un filantrop îi socoteşte totdeauna pe oameni în stare să fie buni; nefericiţi, fără îndoială, vinovaţi adesea, dar putînd să fie ridicaţi moraliceşte şi amelioraţi, aşa cum pot fi şi din punct de vedere material. Totuşi filantropul nu se va îndoi niciodată o clipă măcar de propria sa bunătate, iar stima pe care o are pentru el însuşi îl susţine în lucrarea pe care o face. Adesea, totuşi, văzînd încercările sale fără rezultat, el sfîrşeşte prin a se dezgusta de umanitate, fără a schimba cu nimic, se înţelege de la sine, părerea sa despre sine însuşi. Dar dacă ar citi versetul 3 din capitolul 3 al epistolei către Tit, acest om ar vedea că Dumnezeu nu adminte excepţii şi că El ne prezintă, zugrăvit de El Însuşi, tabloul tuturor oamenilor, urîndu-se, şi nu iubindu-se unul pe altul. Filantropii sînt şi ei din numărul acestora. Pentru a nu mai fi vrednici de a fi urîţi şi a nu ne mai urî, trebuie să fim mîntuiţi şi să fi primit, prin naşterea din nou, firea din Dumnezeu. Atunci se poate arăta iubirea; dar chiar avînd firea din Dumnezeu, credinciosul are nevoie de îndemnurile harului aşa cum ele sînt formulate în versetele 1-2.
În sfîrşit, el este capabil să arate „toată blîndeţea faţă de toţi oamenii". Dacă filantropii s-ar supune Cuvîntului lui Dumnezeu, ar găsi ei tabloul a ceea ce pretind că practică? Dumnezeu spune: „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar" (Romani 3.12). Concluzia este că nu există om neîntors la Dumnezeu care să fie filantrop în ochii lui Dumnezeu.
Se înţelege de la sine că, spunînd aceste lucruri, nu excludem deloc sentimentele fireşti de milă, de compătimire pentru suferinţele altuia, care se întâlnesc chiar acolo unde creştinismul n-a putut niciodată să exercite influenţa sa binefăcătoare. Astfel, în Faptele Apostolilor 28.2 ni se spune de „o bunăvoinţă puţin obişnuită" cu care barbarii s-au purtat faţă de Pavel şi de tovarăşii săi.
Şi totuşi există un filantrop: Dumnezeu Însuşi. Cînd s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui faţă de oameni (filantropia), El ne-a mîntuit.
Dumnezeu a fost din toată veşnicia Dumnezeul dragostei, dar într-un anumit timp, această dragoste S-a arătat, a fost arătată. După cum harul s-a arătat în Persoana lui Hristos (2.11), dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni s-a arătat în dăruirea lui Hristos. Cine erau deci oamenii despre care vorbeşte El aici? Să recitim versetul 3: „Robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în invidie, urîcioşi şi urîndu-ne unii pe alţii." Faţă de astfel de oameni, Dumnezeu a întrebuinţat bunătatea; şi în şcoala Lui, cei care sînt născuţi din El au învăţat să arate aceeaşi iubire faţă de oameni. Ei nu mai pot să-i urască, pentru că au recunoscut, cu ocazia întoarcerii lor la Dumnezeu, că ei erau şi mai vrednici să fie urîţi decît ceilalţi. „Mi-e scîrbă de mine" au spus ei, ca Iov „şi mă pocăiesc în praf şi cenuşă".
Niciodată cel care se crede cel mai mare filantrop din lume nu va putea să aibă astfel de sentimente faţă de el însuşi, căci, lucru foarte clar, el crede că n-are nevoie să fie mîntuit pentru a fi filantrop. Din contră, filantropia Iui Dumnezeu s-a arătat prin mîntuirea pe care El a săvîrşit-o pentru noi.