„Adu-le aminte să fie supuşi stăpînirilor şi autorităţilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun, să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci îngăduitori, arătînd blîndeţe faţă de toţi oamenii" (versetele 1-2).
„Adu-le aminte să fie supuşi stăpînirilor şi autorităţilor". „Stăpînirile si autorităţile" sînt adesea menţionate în epistole. In Efeseni 1.21 ÎI vedem pe Domnul înviat, stînd la dreapta lui Dumnezeu „mai presus de orice domnie, de orice stăpînire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci si în cel viitor".
Aceste stăpîniri şi autorităţi se împart în trei clase, ca făcînd parte din fiinţele cereşti, pămînteşti şi de sub pămînt: Filipeni 2.10.
Efeseni 3.10 spune despre stăpînirile şi domniile din locurile cereşti;
Efeseni 6.12 despre căpeteniile şi domniile satanice;
Coloseni 1.16 despre stăpînirile şi autorităţile cereşti şi pămînteşti instituite de Dumnezeu;
Coloseni 2.10 despre domnii şi stăpîniri cereşti;
Coloseni 2.15 despre domniile şi stăpînirile satanice;
Versetul nostru, în sfîrşit, spune despre stăpînirile şi autorităţile pămînteşti. Va sosi o zi în care toate aceste puteri vor pleca genunchiul înaintea Lui, ca făcînd parte din toate fiinţele care aparţin sferei cereşti sau pămînteşti sau sub-pămîntene.
Să rezumăm în cîteva cuvinte toate textele pe care le-am citat. Există stăpîniri şi autorităţi sau ierarhii cereşti şi pămînteşti prin care Dumnezeu exercită cîrmuirea Sa. Ele toate au fost create de Hristos. El este şi va rămîne mai presus de toate. O parte din stăpînirile şi autorităţile cereşti au căzut sub puterea Satanei, cu ocazia revoltei lui împotriva lui Dumnezeu. Satan îi dirijează pe aceştia care s-au unit cu el. Mai mult, ca prinţ (domnitor) al acestei lumi, el se serveşte de stăpînirile pămînteşti pentru a declara război împotriva lui Hristos. Autorităţile cereşti sau îngereşti care n-au căzut şi pe care Dumnezeu le-a păstrat în curăţia lor de la început, sînt la adăpost de uneltirile lui, dar Domnul Se serveşte chiar şi de autorităţile satanice şi de Satan însuşi pentru a împlini propriile Sale planuri; aşa a fost în cazul lui Iov. În acelaşi fel Domnul are comanda asupra hotărârilor stăpînilor şi autorităţilor pămînteşti pe care El le-a instituit şi Se serveşte de ele, cum Se serveşte şi de Satan, pentru împlinirea voii Sale. Dar Satan şi puterile satanice din locurile cereşti au fost biruite şi dezbrăcate la cruce şi creştinul poate să privească pe Diavolul ca pe un duşman care nu mai are putere asupra lui şi căruia nu trebuie decît să i se împotrivească pentru ca el să fugă. Vremea este încă viitoare, cu toate că foarte apropiată, cînd Satan va fi alungat din locurile cereşti şi aruncat pe pămînt (Apocalipsa 12.9). În sfîrşit, Dumnezeul păcii îl va zdrobi sub picioarele noastre.
În versetul nostru (3.1), stăpînirile şi autorităţile sînt puterile cărora Domnul le-a încredinţat cîrmuirea pe pămînt. Ele au căzut sub puterea Satanei, care se serveşte de ele pentru a declara război lui Hristos, dar creştinul este chemat să le recunoască aşa cum sînt, ca aşezate de Dumnezeu, căci prin ele Domnul, în cîrmuirea Sa, opreşte încă deplina desfăşurare a răului (2 Tesaloniceni 2.6). Oricît de rău ar fi caracterul lor, oricît de subjugate ar fi Satanei, creştinul Îl vede pe Dumnezeu în autorităţi şi se supune stăpînirilor şi puterilor pămînteşti,ca venind de la Dumnezeu, chiar atunci cînd exercitarea lor ar fi în mîinile cele mai decăzute şi cele mai duşmănoase.
În aceste versete, 1 şi 2, Tit trebuia să reamintească diferite lucruri creştinilor din Creta. Ele erau în număr de şapte; la fel şi la versetul 3, lucrurile care îi caracterizaseră înaintea întoarcerii lor la Dumnezeu aveau un număr egal. Numărul şapte, cum am remarcat, indică plinătatea spirituală, fie în bine, fie în rău.
1. Primul lucru pe care Tit trebuia să li-l reamintească era supunerea faţă de autorităţile rînduite de Dumnezeu în această lume. Supunerea este menţionată de mai multe ori în această epistolă şi foarte des în alte părţi. Supunerea faţă de autoritate constă în a nu ne sustrage jugului său şi a recunoaşte drepturile sale asupra noastră, ca fiindu-i date de Dumnezeu. Aşa îi spune Domnul lui Pilat: „Tu n-ai avea nici o putere împotriva Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de Dumnezeu". El (Domnul) acceptă să fie dat pe mîna judecătorului şi în puterea guvernatorului. În capitolele 4 şi 5 din Faptele Apostolilor, ucenicii Săi urmează acelaşi drum ca El. Ei dau mărturie înaintea căpeteniilor, despre credinţa lor în Domnul Isus, dar nu protestează contra autorităţii care i-a prins pe nedrept; fie că autoritatea este dreaptă sau nedreaptă, noi trebuie să păstrăm faţă de ea acelaşi caracter.
Înainte de toate lucrurile, noi trebuie să fim supuşi Aceluia care este înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi căruia îngerii, stăpînirile şi puterile Îi sînt supuse (1 Petru 3.22). Cît despre noi, trebuie să fim „supuşi oricărei stăpîniri omeneşti, pentru Domnul, atît împăratului, ca înalt stăpînitor, cît şi guvernatorilor, ca unii care sînt trimişi de el să răzbune pe făcătorii de rele şi să laude pe cei care fac bine" (1 Petru 2.13-14). În această epistolă a lui Petru, ca şi în aceasta către Tit, supunerea este recomandată servitorilor (2.18), femeilor (3.1,5), tinerilor faţă de bătrîni (5.5). În sfîrşit, creştinii trebuie să fie „supuşi unii altora" (Efeseni 5.21).
2. „Să-i asculte". Ascultarea diferă de supunere. Aceasta de pe urmă este pasivă, prima este activă. Ea are a face cu porunci şi ordine pozitive. Această poruncă are în vedere orice autoritate care, avînd dreptul de a comanda ca să stabilească ordinea printre oameni, trebuie să fie ascultată şi să i te supui.
(„Peitharcheo" este acelaşi cuvînt ca în Faptele Apostolilor 5.29,32. „A asculta de Dumnezeu mai mult decît de oameni" şi „aceia care ascultă de Dumnezeu"; şi în Faptele Apostolilor 27.21: „Voi ar fi trebuit să mă ascultaţi". Acestea sînt singurele versete în care se găseşte cuvîntul acesta).
Aici cuvîntul: „a fi ascultători" arată mai degrabă un caracter pe care toată purtarea noastră trebuie să-l aibă, fără să se refere la nici o autoritate sau la nici unul din actele ei deosebite. Astfel se spune despre copii că sînt ascultători, fără să aibă sub ochi o dovadă specială despre ascultarea lor. Trebuie să fie cunoscut tuturor că noi sîntem gata să răspundem la orice poruncă a lui Dumnezeu, prin orice intermediar ar găsi El cu cale să o facă să ajungă la noi.
3. „Să fie gata să facă orice lucru bun". Dumnezeu (nu noi) pregăteşte mai dinainte faptele bune pentru ca noi să umblăm în ele; dar partea credinciosului este de a fi gata să le facă, oricare ar fi ele, cînd Dumnezeu i le arată. El nu trebuie să fie luat pe neaşteptate, fiind ocupat cu lucruri care l-ar împiedica de a le face imediat.
4. „Să nu vorbească de rău pe nimeni." Această recomandare este de o mare importanţă. Defăimarea poate fi rostită atit în absenţa cît şi în prezenţa persoanei insultate. Este spus în epistola lui Iuda despre visătorii de la sfîrşit care batjocoresc stăpînirile. Este caracterul anarhiei moderne care batjocoreşte autorităţile recunoscute de Dumnezeu. Apostolul merge şi mai departe şi zice: „pe nimeni", În zilele prin care trecem, cînd unii vinovaţi sau dedat la tot felul de acte de făţărnicie si de violentă, revolta ar putea cu uşurinţă să-şi croiască drum la creştini, prin vorbire de rău. Niciodată ura contra răului, nici o revoltă legitimă nu trebuie să ajungă aici. O mînie după voia lui Dumnezeu nu avea alt efect, la preaiubitul nostru Mîntuitor, decît de a deschide zăgazurile harului Său (Matei 17.17-18).
5. „Să nu fie gata de ceartă." Această calitate este exprimată sub forma ei negativă, ca şi cea dinainte. Proverbele sînt pline de recomandări în această privinţă. Vedem aici că răutatea, ura, mîndria, mînia, batjocura, produc certurile. Nu numai în lume, ci şi în familia lui Dumnezeu, duhurile agitate, care sînt lipsite de părtăşia cu Domnul, caută certuri. Cît este deci de important pentru noi, de a ne feri de orice conflict care ar putea trezi această tendinţă firească a inimilor!
6. „Îngăduitori". Acest cuvînt şi substantivul său (epieikes, epieikeia) înseamnă caracterul unui om blînd şi smerit care nu-şi cere drepturile.
Nu a arătat oare Domnul Isus această virtute într-un mod desăvîrşit, cînd „era ca o oaie mută înaintea celor ce o tund", înaintea celor care ÎI despuiau de toate drepturile Sale şi de toată măreţia Sa, astfel că „El a fost stîrpit, neavînd nimic" (Daniel 9.26)? Aşa era de asemenea felul de a fi al lui Avraam faţă de Lot, după ce patriarhul făcuse în Egipt o experienţă amară a lui însuşi. Atunci el a părăsit toate drepturile sale, numai să nu facă o alegere care să fi fost în paguba fratelui său. Aceeaşi blîndeţe este recomandată bătrînilor în 1 Timotei 3.3, unită ca şi aici cu lipsa unui duh de ceartă. Întradevăr, nimic nu dă naştere Ia mai multe certuri decît insistenţa oamenilor asupra drepturilor lor. Aceeaşi blîndeţe aparţine în Iacov 3.17 „înţelepciunii de sus", care prezintă şapte trăsături caracteristice, ca si în textul nostru. În 1 Petru 2.18, această calitate este atribuită (şi cît este de necesară!) stăpînilor faţă de slujitorii lor.
7. „Arătînd toată blîndeţea faţă de toţi oamenii". Caracterul despre care se face menţiune aici diferă de cel dinainte. Este vorba despre această blîndeţe contrară unei asprimi rigide sau a unei durităţi care respinge în loc de a îndrepta, care ţine la distanţă în loc de a atrage. Această blîndeţe este unul din atributele harului, care, în Persoana lui Hristos, „s-a arătat tuturor oamenilor" pentru a-i atrage la El. Ne spune El însuşi: „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima" (Matei 11.29).