Tit 3

Cu privire la purtarea crestinilor fata de lume, harul face sa dispara violenta si spiritul de razvratire si de opozitie care face agitatie in inima celor care nu au credinta, spirit care isi are sursa in vointa omului de a-si sustine drepturile fata de altii.

Crestinul isi are mostenirea in alta parte decat in aceasta lume, asa ca pe pamant el este linistit si supus si gata sa faca bine. Chiar si atunci cand oamenii sunt nedrepti fata de el si violenti, el ii suporta pentru ca isi aminteste ca era un timp cand nici el nu era altfel. Este o lectie care ne este greu sa ne-o insusim, pentru ca violenta si nedreptatea ne tulbura inima, dar gandul ca nedreptatea pe care o suferim este pacat si ca si noi am fost inainte robi ai pacatului produce rabdare si evlavie. Numai harul ne face deosebiti, asa ca noi trebuie sa lucram fata de ceilalti potrivit cu acest har.

Apostolul face aici un scurt rezumat al caracteristicilor atat de triste ale oamenilor in carne, cum am fost si noi: pacatul, care este nebunie, neascultare si faptul ca eram inselati, robiti de pofte si plini de rautate si de invidie, uraciosi si urandu?ne unii pe altii. Asa este omul caracterizat de pacat. Dar s-a aratat bunatatea lui Dumnezeu (v. 4) si bunavointa Lui fata de oameni (o atat de scumpa si frumoasa caracteristica a lui Dumnezeu)[3]. Aceasta bunatate L-a facut sa imbrace caracterul de Mantuitor, nume care Ii este dat in special in aceste trei epistole, pentru ca in umblarea noastra noi sa purtam amprenta acestui caracter si ca duhul nostru sa fie patruns de el. Umblarea noasta in lume si purtarea noastra fata de ceilalti oameni depind de principiile relatiei noastre cu Dumnezeu. Ceea ce ne face deosebiti de ceilalti nu este ca noi meritam ceva, ca am fi cumva superiori prin ceea ce suntem in noi insine, pentru ca si noi am fost ca ei, ci este aceasta iubire si har al lui Dumnezeu cel plin de indurare. El a fost bun si plin de indurare fata de noi, iar cel care si-a insusit aceasta este indurator in relatiile lui cu ceilalti. Este adevarat ca aceasta indurare a lucrat curatindu-ne si innoindu-ne printr-un principiu si aducandu-ne intr-o sfera a vietii cu totul noua, facand sa nu mai putem umbla ca mai inainte, iar noi lucram fata de altii care sunt inca in mocirla acestei lumi asa cum Dumnezeu a lucrat fata de noi pentru a ne scoate de acolo si a ne face sa ne bucuram de cele pe care le dorim, potrivit cu principiul harului, avand dorinta ca si ceilalti sa se bucure asemenea noua.

Atunci cand s-a aratat aceasta bunatate a unui Dumnezeu mantuitor nu a fost ceva vag si nesigur: El ne-a mantuit nu prin faptele noastre drepte, ci potrivit cu mila Lui, si ne-a spalat si ne-a innoit. Aceste cuvinte exprima dublul caracter al lucrarii facute in noi: acestea sunt cele doua aspecte pe care le gasim in discutia Mantuitorului cu Nicodim (Ioan 3). Si aici se adauga ceea ce are loc in prezent ca urmare a lucrarii lui Hristos, si anume faptul ca Duhul Sfant este “turnat din belsug” peste noi pentru ca sa dea forta vietii celei noi, a carei sursa este. Omul este spalat si curatat de vechile lui obiceiuri, de vechile lui ganduri si dorinte, si aceasta in sens practic. Spalam ceea ce exista. Omul era in mod natural rau si murdar in viata lui launtrica si in manifestarile exterioare. Dumnezeu ne-a mantuit curatindu-ne; si nu putea face altfel: pentru ca sa putem fi in relatie cu el trebui curatie practica.

Aceasta curatire este facuta in mod temeinic: nu numai pentru partea de dinafara a vasului, ci este o curatire prin regenerare, altfel spus, fara-ndoiala, este transmisa o viata noua, care este sursa gandurilor noi si este in relatie cu creatia noua a lui Dumnezeu, viata care are capacitatea de a se bucura de prezenta lui Dumnezeu si de lumina fetei Sale. Aceasta viata noua este in sine o trecere din starea in care eram intr-o stare cu totul diferita – de la carne, prin moarte, la starea unui Hristos inviat.

Exista o putere care lucreaza in aceasta viata noua si care este prezenta la crestin. Nu este doar o schimbare subiectiva, cum spun unii; ci este un agent divin activ care transmite ceva nou, ceva pentru care El Insusi este sursa, si anume Duhul Sfant, Dumnezeu actionand in faptura (pentru ca intotdeauna Dumnezeu actioneaza prin Duhul asupra fapturii); si sub acest caracter al Duhului Sfant lucreaza El in aceasta innoire. Exista deci o noua sursa a gandurilor, care este in relatie cu Dumnezeu: nu numai o capacitate vitala, ci o energie care produce in noi ceea ce este nou.

S-a pus intrebarea cand are loc aceasta innoire prin Duhul Sfant? Oare este la inceput sau dupa regenerare[4] a de care vorbeste apostolul? Cred ca apostolul vorbeste despre caracterul lucrarii si adauga “turnat din belsug peste noi” (actiune ce caracterizeaza timpul prezent) pentru a ne arata ca mai exista si alt adevar, si anume ca Duhul Sfant, fiind “turnat peste noi”, isi continua lucrarea pentru a mentine, prin puterea Lui, relatia in care ne-a plasat pentru ca noi sa ne bucuram de ea. Omul a fost curatit pentru ca sa fie potrivit acestei noi ordini a lucrurilor, dar Duhul Sfant este sursa unei vieti cu totul noi, sursa tuturor gandurilor noi – nu numai a unei fiinte morale, ci cel care transmite tot ceea ce duce la dezvoltarea acestei fiinte noi. Nu este posibil sa separam natura obiectelor fata de care ea se dezvolta si care formeaza sfera de existenta care o caracterizeaza. Duhul Sfant este cel care da gandurile, cel care formeaza fiinta morala a omului cel nou: gandul si cel care gandeste nu pot fi despartite sub aspect moral cand inima se ocupa cu gandul. Duhul Sfant este sursa pentru toate in omul mantuit, si, in fond, tocmai pentru ca asa stau lucrurile omul este mantuit definitiv.

Duhul Sfant nu numai ca da o fire noua, ci da aceasta in relatie cu o ordine a lucrurilor cu totul noua (“o noua creatie”) si ne umple gandurile de lucrurile din acea creatie noua. Iata de ce, desi suntem plasati in aceasta creatie noua odata pentru totdeauna, lucrarea Duhului Sfant continua, pentru ca El ne transmite intotdeauna mai mult din lucrurile din aceasta lume noua in care ne-a introdus: el ia din lucrurile lui Hristos si ni le descopera, ne arata tot ce este Tatal pentru Hristos. Cred ca “innoirea Duhului Sfant” cuprinde toate acestea, din vreme ce apostolul spune ca Dumnezeu “a turnat din belsug peste noi”, astfel ca nu numai ca noi suntem nascuti din El, ci El lucreaza in noi, transmitandu-ne tot ce este al nostru in Hristos.

Duhul Sfant este “turnat din belsug peste noi” de Isus Hristos, Mantuitorul nostru, pentru ca, fiind indreptatiti prin harul acestui mantuitor, sa fim mostenitori ai sperantei vietii eterne. Cred ca antecedentul “pentru ca” este “spalarea regenerarii si innoirea Duhului Sfant”, si ca fraza “pe care l-a turnat din belsug peste noi prin Isus, Mantuitorul nostru” este o paranteza accesorie care trebuie sa ne arate ca noi ne bucuram deplin de aceste lucruri in puterea Duhului Sfant.

Astfel, El ne-a mantuit prin aceasta innoire pentru ca sa fim mostenitori potrivit sperantei vietii eterne. Nu este nimic exterior, nimic pamantesc, nimic palpabil. Si pentru ca noi sa avem acestea am fost indreptatiti prin harul lui Hristos[5]. Astfel, este o energie, o forta si speranta date prin darul imbelsugat al Duhului Sfant, iar noi am fost indreptatiti prin har pentru ca sa avem parte de acestea si mostenirea noastra este in bucuria nealterabila a vietii eterne. Dumnezeu ne-a mantuit nu prin fapte, nici folosindu-se[6] de ceea ce eram noi, ci prin indurarea Lui. Si atunci El lucreaza fata de noi potrivit cu bogatiile harului Sau, potrivit cu gandurile inimii Sale.

Apostolul doreste ca Tit sa se ocupe cu aceste lucruri – cu ceea ce ne pune, impreuna cu multumirile, in relatie cu Dumnezeu insusi si ne face sa simtim care este partea noastra in eternitate inaintea Lui. Aceasta are efect asupra constiintei noastre, ne umple de iubire si de fapte bune, facandu-ne sa respectam toate relatiile, la al caror centru este Insusi Dumnezeu. Noi suntem in relatie cu Dumnezeu potrivit cu drepturile Lui; suntem inaintea lui Dumnezeu, care, prin constiinta, face sa fie respectate toate relatiile pe care le-a stabilit El. Tit trebuia sa evite intrebarile nechibuzuite si disputele asupra legii, ca si tot ce putea distruge simplitatea relatiilor celor credinciosi cu Dumnezeu, potrivit cu revelatia Lui si cu voia Lui in Isus Hristos. Iudaismul gnostic s-a ridicat dintotdeauna impotriva simplitatii Evangheliei: legea si dreptatea omului au efecte distructive asupra, simplitatii si caracterului direct al relatiilor noastre cu Dumnezeu, prin introducerea de intermediari.

Atunci cand omul doreste sa-si impuna opinia personala si prin aceasta constituie partide in adunare, dupa ce i-a mustrat odata, de doua ori, acest fel de oameni trebuiau respinsi deoarece credinta unui astfel de om este rasturnata si el pacatuieste si se condamna singur, nefiind multumit de Adunarea lui Dumnezeu, nici de adevarul lui Dumnezeu, ci dorind sa aiba adevarul lui propriu. De ce este el crestin daca nu-i este indeajuns crestinismul pe care l-a dat Dumnezeu, asa cum l-a dat El? Constituind partide pentru opiniile lui, el se condamna singur. La sfarsitul epistolei de care ne-am ocupat gasim schitata o imagine a activitatii crestine produse de iubirea lui Dumnezeu si putem vedea grija pe care o are apostolul ca turma lui Dumnezeu sa se bucure de toate mijloacele pe care Dumnezeu le pune la dispozitia Adunarii. Pavel dorea ca Tit sa i se alature, dar cretanii aveau nevoie de ingrijirile lui Tit, asa ca apostolul a pus venirea lui Artema sau a lui Tihic (acesta din urma binecunoscut prin serviciile pe care i le-a adus apostolului) drept conditie pentru ca Tit sa paraseasca acel camp de lucru. Aici sunt mentionati si Zena, invatator al legii, si Apolo, care lucrase la Efes si la Corint, care erau amandoi dispusi sa vina in Creta pentru a se ocupa de lucrarea Domnului. Trebuie sa remarcam faptul ca aici sunt prezente cele doua tipuri de lucratori, si anume cei care aveau o relatie personala cu apostolul in calitate de tovarasi de lucru, care il insoteau si pe care ei ii trimitea pentru ca sa continue lucrarea pe care o incepuse el atunci cand el nu putea sa se ocupe de ea personal, si apoi cei care lucrau din indemnul lor personal, fara a fi trimisi de apostol. Activitatea acestora din urma nu atragea nici un pic de gelozie: Pavel nu ii neglija turmele care ii erau scumpe, ci se bucura ca oricine este sfant in credinta sa vina pentru a uda ceea ce sadise el. Apostolul l-a incurajat pe Tit sa dea marturie pentru acesti lucratori cu toata afectiunea si sa se ocupe ca sa capete ceea ce le era necesar pentru calatorie. Acest gand i-a sugerat indemnul care urmeaza, si anume ca ar fi bine pentru crestini sa se invete sa faca ceea ce este necesar pentru a veni in intampinarea nevoilor celorlalti asa cum se ocupa de propriile lor nevoi.

Apostolul incheie cu salutarile pe care le aduce intotdeauna iubirea crestina, dar, dupa cum am spus chiar de la inceputul acestei epistole, aici nu vedem o revarsare a inimii ca in ceea ce ii transmitea Pavel lui Timotei. Harul este la fel peste tot, dar exista afectiuni si relatii speciale in Adunarea lui Dumnezeu.