„Sfătuieşte pe robi să fie supuşi stăpînilor lor, să le fie pe plac în toate lucrurile, să nu le întoarcă vorba, să nu fure nimic, ci totdeauna să dea dovadă de o bună credincioşie, ca să facă în totul cinste învăţăturii lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru" (versetele 9-10).
În afară de tineri, Tit trebuia să-i îndemne şi pe robi. Lui nu-i era poruncit să îndemne pe bătrîni şi pe femeile în vîrstă. Să remarcăm cît de mult respectă Cuvîntul cuviinţa în cele mai mici amănunte. Purtarea robilor avea drept scop să împodobească în toate lucrurile învăţătura lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru.
Acela care este conştient că a fost mîntuit chiar de Dumnezeu însuşi, acela care cunoaşte pe un astfel de Dumnezeu, nu are decît o dorinţă, de a fi învăţat de El şi de a aduce roade care să fie în legătură cu învăţătura primită. Trebuia să se fi putut spune, văzînd purtarea acestor robi: Ei servesc ca o ilustrare a ceea ce au învăţat de la minunatul lor învăţător; se vede după purtarea lor ce şcoală au frecventat; în toate lucrurile ei fac cinste acestei învăţături.
„Învăţătura Dumnezeului Mîntuitor", primită în inimă, are pentru robi patru rezultate:
1. Supunerea faţă de stăpînii lor. Există oarecare deosebire între supunere şi ascultare şi este important de a nu uita lucrul acesta cînd este vorba de autorităţi. Ascultarea este în legătură cu ordinele (poruncile) date; ea este atribuită atît copiilor cît şi robilor. Supunerea însă este mai degrabă acceptarea unei autorităţi superioare sub care eşti obligat să te pleci. Aceasta este, într-un chip exclusiv, atitudinea recomandată femeii, în timp ce robul uneşte ascultarea cu supunerea.
2. „Să le fie pe plac în toate lucrurile." în şcoala Dumnezeului Mîntuitor se învaţă să nu-ţi placi ţie însuţi. Domnul n-a urmat personal acelaşi drum fată de Dumnezeul Său? Robul trebuie totdeauna să fie treaz, pentru a vedea lucrurile prin care el poate să placă stăpînului său.
3. „Să nu le întoarcă vorba". Ar însemna să părăsească poziţia sa subordonată, căutînd să pună înainte părerea sa şi să se împotrivească gîndului sau poruncilor unui stăpîn care are putere asupra robului său.
4. „Să nu fure nimic". Acest pericol este legat de condiţia de rob, care este însoţită de o anumită constrîngere şi de anumite restricţii adesea neîndreptăţite şi de care starea de fiu este scutită. Se vede în cazul lui Onisim (Filimon versetul 18) această necredincioşie la un rob neîntors la Dumnezeu, abuzînd de încrederea stăpînului său. Robul creştin, din contră, trebuia să arate totdeauna o desăvîrşită credinciosie, o credinciosie conştiincioasă în ceea ce îi era încredinţat.
Să observăm acum de cîte ori Dumnezeu ne este înfăţişat în această epistolă ca Dumnezeul Mîntuitor. Capitolul 1.4 ne-a prezentat deja „porunca lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru" şi în acelaşi verset citim: „Hristos Isus, Mîntuitorul nostru". In versetul pe care l-am cercetat (2.10), învăţătura este a „lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru". Versetul 13 din acelaşi capitol ne vorbeşte de „arătarea... marelui nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Isus Hristos". La capitolul 3.4, „bunătatea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru şi dragostea Lui de oameni s-au arătat" pentru a ne mîntui. In sfîrşit, la versetul 6 din acelaşi capitol, „Duhul Sfînt este vărsat... peste noi prin Isus Hristos, Mîntuitorul nostru".
Deci, în lucrarea mîntuirii, Isus Hristos nu este niciodată despărţit de Dumnezeu şi rămîne totdeauna în unire divină şi desăvîrşită cu El. Dumnezeu porunceşte, învaţă, Se va arăta ca marele Dumnezeu în Persoana lui Hristos. In aceeaşi Persoană, iubirea Sa s-a arătat şi ne-a mîntuit. Noi aşteptăm să vedem apărînd iarăşi slava Sa în aceeaşi Persoană. Pînă atunci, avem Duhul Sfînt, turnat peste noi prin acelaşi Isus Hristos, Mîntuitorul nostru.
Într-un cuvînt, mîntuirea dobîndită, Duhul dăruit, slava viitoare, totul depinde de Hristos Mîntuitorul, chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Mîntuitorul nostru. Şi aşteptînd această slavă, harul ne învaţă (versetul 11).
Deosebirea între epistola către Tit şi cele două epistole către Timotei este foarte însemnată în mai multe privinţe, dintre care nu vreau să scot în evidenţă decît pe următorul. Prima epistolă către Timotei ne vorbeşte mai degrabă despre Dumnezeul Creator; a doua, care ne prezintă ruina casei lui Dumnezeu şi drumul credinciosului în mijlocul dărîmăturilor, insistă în mod cu totul deosebit asupra Domniei lui Hristos. Domnul, acesta este titlul dominant pe care Isus Hristos îl ia în această a doua epistolă (1. 2, 8, 18; 2.7,14,19,22,24; 3.11; 4.8,14, 17,18,22).
Nerecunoaşterea drepturilor absolute ale Domnului asupra noastră este, în adevăr, ceea ce caracterizează pe oameni în zilele din urmă. Vorbind de aceeaşi perioadă de timp, apostolul Petru spune: „se vor lepăda de Stăpînul care i-a cumpărat" (2 Petru 2.1). Şi noi, creştinii care străbatem timpurile de la sfîrşit, noi sîntem chemaţi să vestim supunerea faţă de această autoritate. Ea nu poate fi dovedită altfel decît prin supunerea absolută faţă de Cuvîntul Său.