„Spune lucrurile acestea, sfătuieşte şi mustră cu toată autoritatea. Nimeni să nu te dispreţuiască" (versetul 15).

Găsim în acest ultim verset al capitolului nostru rezumatul slujbei lui Tit. El trebuia să spună aceste lucruri (capitolul 2.1), să îndemne (capitolul 2.6), să mustre (capitolul 1.13). Autoritatea de a porunci trebuia să caracterizeze slujba sa în mijlocul acestei rase de cretani răi, mincinoşi si leneşi. Există cazuri cînd un act de autoritate după voia lui Dumnezeu, făcut de aceia pe care Domnul i-a rînduit pentru a menţine ordinea în casa Sa este singur în stare să stăvilească torentul răului. Aceasta nu vrea să spună că a „comanda" este lucrul principal. Blîndeţea, harul, ajutorul, dragostea cîştigă inimile; actul de autoritate, însă, înăbuşă răul. Domnul Însuşi vorbea cu autoritate valurilor înfuriate ale mării, poruncea cu autoritate duhurilor necurate, dar aceasta nu era latura esenţială a activităţii Sale şi nici aceea a slujbei lui Tit, delegat al apostolului. „Eu sînt blînd şi smerit cu inima" zice Domnul. Caracterul Său, ca adevărat Slujitor, nu este numai de a „usca marea cu mustrarea Sa" ci de „a înviora cu vorba pe cel doborît de întristare" (Isaia 50.2,4). Cît despre cazul lui Tit, caracterul era special nu numai din cauza mediului în care era chemat să acţioneze, ci şi din cauza vîrstei lui. Ca şi Timotei, el era probabil încă tînăr şi deci era bine ca el să se poarte în aşa fel încît să nu fie expus dispreţului, care ar fi căzut asupra Cuvîntului lui Dumnezeu care îi era încredinţat. De aceea apostolul adaugă: „Nimeni să nu te dispreţuiască" (1 Timotei 4.12).