Ajungem acum la cel de al doilea subiect mare al epistolei. L-am semnalat în introducerea noastră, definindu-1 astfel: „învăţătura harului referitor la mersul nostru si la purtarea noastră în această lume".
„Căci harul lui Dumnezeu care aduce mîntuire pentru toţi oamenii s-a arătat şi ne învaţă ca, tăgăduind nelegiuirea şi poftele lumeşti, să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptînd fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor care să fie al Lui, plin de rîvnă pentru lucrări bune" (versetele 11-14). Găsim în acest text minunat:
- ce este harul,
- ce aduce harul,
- cui i se adresează harul
- ce învaţă harul.
În legătură cu tot conţinutul acestei epistole, asupra acestui ultim punct, asupra învăţăturii harului insistă textul acesta în mod cu totul deosebit. Cuvîntul întrebuinţat aici pentru „a învăţa" (paideuo în loc de didasko si didaskalia - învătămînt sau doctrină - pe care îl întîlnim peste tot în restul epistolei), pare că înseamnă mai degrabă o învăţătură practică şi nu de doctrină, aşa cum este dată copiilor: chestiune de comportare bună, de ţinută bună, de ascultare şi de respect datorat părinţilor, silinţă la învătătură, în vederea unui rezultat viitor.
Harul este de altfel de o asemenea bogăţie, încît ne va fi greu, nu de a-1 epuiza, căci Cuvîntul este inepuizabil, ci chiar de a-i prezenta liniile mari, fără să ne expunem la omisiuni importante. Să ne mărginim deci să înfăţişăm cu umilinţă ceea ce Duhul lui Dumnezeu aduce inimilor noastre în textul pe care l-am citat.
Menţionarea Dumnezeului Mîntuitor (versetul 10), atît de remarcabilă în epistola această, aduce în mod necesar cu ea menţionarea harului si îi dă primul loc.
Harul nu este bunătatea lui Dumnezeu, nici chiar numai iubirea Sa; el este această iubire care se coboară pînă la păcătoşii pierduţi pentru a-i mîntui. Harul este aici o Persoană (ca în Ioan capitolul 1, cuvîntul făcut trup), o Persoană plină de har. El nu este un principiu, o abstracţie; el este Dumnezeul Mîntuitor în Persoana unui om, apărînd în aşa fel încît orice om a putut să-L vadă şi să-L primească. El nu S-a arătat ca să ceară ceva de la om, ci pentru a-i aduce un lucru de cea mai mare valoare: mîntuirea! Ceea ce dă harului această valoare este faptul că el este harul lui Dumnezeu. El este deci suveran si desăvîrsit; un har inferior aceluia al lui Dumnezeu nu ar putea să fie decît nedesăvîrşit şi vremelnic. Harul lui Dumnezeu este veşnic, ca El. Harul lui Dumnezeu aduce mîntuirea. El nu cere nici nu pretinde nimic de la om pentru a-l mîntui, cum face legea; el îi aduce, fără a cere nimic în schimb. Şi ce îi aduce el? Mîntuirea.
Înainte de a vedea ce este mîntuirea, această „mare mîntuire", să remarcăm că textul acesta ne vorbeşte despre două arătări: mai întîi arătarea harului, coborît aici în lume pentru a aduce mîntuirea; după aceea, arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi .Mîntuitor Isus Hristos.
Cea dintîi arătare ne aduce mîntuirea în har, iar a doua, mîntuirea în slavă. Mîntuirea în har a fost în chip desăvîrşit împlinită în trecut, mîntuirea în slavă va fi cunoscută în chip desăvîrşit într-un viitor atît de apropiat încît ea este deja ca prezentă pentru credinţă (Filipeni 3.20-21).
Caracterul harului este absolut. Nu este spus că el va aduce în viitor, nici chiar că el a adus în trecut, ci că el aduce în prezent. Aceasta face din mîntuire, în chip desăvîrşit împlinită, un lucru actual, neschimbător, care nu poate fi schimbat nici retras. Dar mai mult, el s-a arătat la toţi oamenii. Puterea sa este universală şi nimeni nu este înlăturat.
Această gratuitate a mîntuirii contrazice toate gîndurile omului, începînd de la căderea lui în păcat. Niciodată mîndria omului nu va voi să accepte ca darul lui Dumnezeu să nu-1 coste nimic. El va accepta cu uşurinţă un Dumnezeu mîntuitor care i-ar porunci să cucerească mîntuirea sau i-ar oferi ajutorul Său pentru a o obţine sau în sfîrşit l-ar învăţa diferite mijloace de a o dobîndi. El va înţelege o mîntuire ca rezultat al rîvnei sale pentru fapte bune, dar niciodată o mîntuire în întregime gratuită. Omul ar vrea să ofere ceva, fie chiar foarte puţin, pentru ca să o obţină şi să poată să se laude după aceea, Într-adevăr, unde este omul care, după ce a cumpărat la un preţ mic ceva foarte preţios, nu se laudă cu aceasta?
Dar să revenim la mîntuirea însăşi. Am spus că ea este un lucru imens, a cărui măsură nu o putem înţelege deplin în această lume: ne va trebui veşnicia preafericită pentru a-i parcurge întinderea.
Pentru cel credincios, mîntuirea numeşte numai iertarea păcatelor pe care le-a făptuit. În marea lor majoritate, creştinii se opresc la acest adevăr prim şi petrec viaţa lor fără a fi cunoscut adevărata eliberare. Aceasta din urmă este nu iertarea păcatelor, ci eliberarea absolută de păcat, de însăşi rădăcina care este în noi, care se numeşte şi „carnea" şi „omul vechi" şi care poartă toate aceste roade rele: păcatele. Această eliberare este lucrată prin faptul că Hristos, fiind făcut păcat în locul nostru, firea noastră păcătoasă, „păcatul în carne" a fost judecat şi răstignit în Persoana Sa. Noi putem deci de acum înainte să ne socotim morţi faţă de păcat şi „acum nu mai este nici o condamnare pentru cei care sînt în Hristos Isus". Şi ca urmare a acestui fapt, toate consecinţele păcatului: robia Satanei, moartea şi judecata au fost nimicite pentru totdeauna!
Dar, oricît de mare este această eliberare, mîntuirea este încă mult mai mult decît aceasta. Ea nu este numai eliberarea de păcat şi de toate urmările lui trecute, prezente şi viitoare; ea este introducerea actuală a celui credincios în prezenţa lui Dumnezeu, primirea sa, potrivit cu deplina primire a lui Hristos, în baza lucrării Sale, de către Dumnezeu însuşi - primire vestită public prin aceea că a înviat pe Isus din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa. Rezultatele acestei introduceri a credinciosului înaintea lui Dumnezeu ne sînt descrise în locuri ca Ioan 20.17; Romani 5.1-2; Efeseni 1.2-6 etc. În sfîrşit, mîntuirea este introducerea încă viitoare în folosirea desăvîrşită şi neîntreruptă a tuturor lucrurilor pe care noi nu le avem încă decît în nădejde şi care vor fi arătate în slavă (Filipeni 3.20-21).
Aceasta este mîntuirea pe care harul ne-o aduce. Nu avem dreptate să spunem că este fără margini?
„Ne învaţă". Harul a început prin a aduce mîntuirea tuturor oamenilor; după aceea, el ne învaţă. Credinciosul se află de acum înainte, nu ca Israel sub învăţătura legii, ci sub aceea a harului. Harul, arătîndu-se în Hristos, a înlocuit pe primul îndrumător sau pedagog care este pus la o parte (Galateni 3.24). Acest nou pedagog nu este în nici un fel dat lumii. Trebuie mai întîi ca oamenii să fie mîntuiţi prin credinţă şi numai atunci pot să fie învăţaţi. Cei care au fost mîntuiţi formează de acum înainte o nouă familie, care are nevoie de educaţie. Harul îşi ia sarcina de a ne educa şi noi găsim aici acest cuvînt mic: ne învaţă, care este de toată însemnătatea. Dumnezeu nu învaţă lumea, ci pe cei credincioşi. Fără îndoială, El învaţă pe păcătoşi calea (Psalmul 25.8), adică pe aceia care îşi recunosc greşelile şi se îndreaptă spre harul Său şi spre iertarea Sa. Cînd ei se apropie de Dumnezeu în felul acesta şi îşi pun încrederea în El, atunci El îi socoteşte printre cei „smeriţi" (Psalmul 25.9).
Niciodată nu va putea exista un teren de înţelegere între păcat şi har, căci lucrurile acestea sînt în întregime opuse unul altuia. Harul nu-l face mai bun pe păcătos; el îl mîntuieşte. Păcatul îl desparte pe om de Dumnezeu, harul îl aduce la Dumnezeu. Păcatul îl face pe om rob Satanei, harul îl eliberează de această robie. Păcatul produce moarte, harul dă viaţa veşnică. Păcatul îl duce pe om la judecată, harul îi aduce îndreptăţirea. Păcatul are drept consecinţă condamnarea, harul ne scapă de condamnare pentru totdeauna.
Să vedem acum în ce constă învăţătura harului.
El ne învaţă cu privire la trecut, cu privire la prezent şi cu privire la viitor: cu privire la trecut, să tăgăduim nelegiuirea şi poftele lumeşti; cu privire la prezent, să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie; cu privire la viitor, aşteptînd fericita noastră nădejde.
Această învăţătură a harului este, cum se vede, în întregime practică, ceea ce, de altfel, caracterizează toată învăţătura din această epistolă. Există învăţături care pun înaintea noastră poziţia cerească şi bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos, subiecte atît de adesea numite „credinţa", dar aici găsim ceea ce harul ne învaţă referitor la purtarea noastră în lumea aceasta.
Să privim mai de aproape cele trei obiecte ale acestei învăţături:
1. „Să tăgăduim nelegiuirea şi poftele lumeşti".
A tăgădui înseamnă a declara că nu mai cunoşti o persoană sau un obiect pe care îl cunoşteai altădată. Petru, tăgăduindu-L pe Domnul Isus este un astfel de exemplu. În mod practic, creştinul, învăţat de har, a rupt-o cu aceste lucruri ale trecutului, cu dispreţul pe care el îl arăta faţă de Hristos şi cu nepăsarea faţă de legăturile sale cu Dumnezeu. Nelegiuirea înseamnă a fi fără Dumnezeu în lumea aceasta; poftele - aceea a ochilor, aceea a cărnii şi mîndria vieţii - aparţin lumii şi nu firii noi. Crucea lui Hristos, ca şi slava lui Hristos, nu merg împreună cu aceste lucruri. Şi tot mersul creştin, învăţat de har, se află cuprins între punctul de plecare al credinciosului - crucea, şi punctul său de sosire - slava. Acest mers este de acum înainte străin de tot ceea ce caracterizase purtarea noastră departe de Dumnezeu.
2. „Să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie".
„În veacul de acum". Noi am fost smulşi din acest veac rău, prin faptul că Hristos a murit „pentru păcatele noastre" (Galateni 1.4). Noi nu mai aparţinem deci lumii, căci sîntem din cer, sîntem o nouă creaţie. Lucrurile vechi au trecut, dar ca creştini noi sîntem totdeauna în pericol de a ne potrivi veacului acestuia (Romani 12.2), chiar, vai! de a-l iubi şi de a părăsi astfel, ca Dima, mărturia lui Hristos (2 Timotei 4.10). Aceasta nu înseamnă că noi nu trebuie „să trăim în veacul de acum", dar, fiind ruptă orice legătură morală cu lumea, noi sîntem lăsaţi aici pentru a arăta prin purtarea noastră ca răscumpăraţi că avem de acum înainte cu totul alte principii de umblare şi de purtare decît are lumea.
„Cu cumpătare, dreptate şi evlavie". Cu cumpătare faţă de noi înşine, cu dreptate faţă de semenul nostru, cu evlavie faţă de Dumnezeii. Aceasta trebuie să caracterizeze toată viaţa noastră, aşa cum ea se desfăşoară în veacul de acum, pînă ce va avea deplina sa dezvoltare în veacul viitor. Cele trei lucruri pe care harul ne învaţă aici caracterizează în fond viaţa practică a tuturor claselor de credincioşi despre care această epistolă ne vorbeşte.
„Cu cumpătare". Sobrietatea (cumpătarea) sau moderaţia în toate lucrurile şi stăpînirea de sine caracterizează, în capitolul nostru, pe bătrîni, pe femeile în vîrstă, pe femeile tinere, pe bărbaţii tineri (versetul 2,5,6); într-un cuvînt, pe toţi aceia care formează totalitatea casei lui Dumnezeu.
„Cu dreptate". Dacă dreptatea practică constă mai întîi în a nu lăsa păcatul să se introducă în inimile noastre si în căile noastre sau cu alte cuvinte dacă ea ne face nemiloşi fată de noi înşine, noi trebuie de asemenea să dăm fiecăruia ceea ce îi este datorat. Dreptatea trebuie să conducă legăturile noastre, fie cu fraţii noştri, fie cu lumea; şi aici este, gîndesc, semnificaţia esenţială a cuvîntului „cu dreptate". La fel este în orice punct din această epistolă. Grija pentru alţii, absenţa oricărui egoism, cinstea dată fiecăruia este ceea ce garantează ordinea în toate relaţiile mădularelor între ele, în casa lui Dumnezeu.
„Cu evlavie". Am văzut deja la primul verset din această epistolă ce este evlavia şi cum ea este de nedespărţit de cunoaşterea adevărului. Aici evlavia este cel mai înalt din aceste trei puncte. A trăi cu evlavie înseamnă a menţine relaţiile obişnuite ale sufletului nostru cu Dumnezeu, în dragoste, respect, ascultare, teama de a nu face ceva care să nu-I placă. Aceste lucruri au caracterizat pe credincioşi în toate timpurile. De cîte ori este evlavia recomandată în epistolele către Timotei şi de cîte ori avantajele şi binecuvîntările care se leagă de evlavie sînt puse în lumină! (vedeţi 1 Timotei 2.2; 3.16; 4.7-8; 5.4; 6.3,5,6,11; 2 Timotei 3.5,12).
3. „Aşteptînd fericita nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Isus Hristos. Aceasta de asemenea face parte din învăţătura harului. Ea ne învaţă să aşteptăm venirea Domnului pentru a ne lua la El. Cum să nu numim fericită această nădejde? Ea este fără nici un amestec de teamă, de îngrijorare; nici un nor nu o străbate; ea este pentru cel răscumpărat, triumful şi încununarea harului. Dar această nădejde nu se desparte de arătarea slavei, pentru acela care este învăţat de har. Amîndouă, cu toate că separate în timp ca două fapte, aparţin aceluiaşi eveniment, venirea, dar una este venirea Domnului în har, cealaltă este venirea Sa în slavă; una este venirea Sa pentru sfinţi, cealaltă este venirea Sa cu sfinţii; una este venirea Sa vizibilă în ochii celor răscumpăraţi, cealaltă este venirea Sa vizibilă în ochii lumii; una este venirea Sa pentru binecuvîntarea de nespus a celor ai Săi, cealaltă este venirea Sa pentru judecarea fără milă a lumii; una este venirea Sa pentru a ne duce în locuinţele cereşti, cealaltă este venirea Sa pentru a întemeia pe pămînt Împărăţia Sa de dreptate şi de pace; una este venirea Sa pentru a ne lua la El, cealaltă este pentru a ne arăta în aceeaşi slavă cu El.
Arătarea este aceea „a slavei marelui nostru Dumnezeu si Mîntuitor Isus Hristos". Marele nostru Dumnezeu! Cu ce demnitate supremă, cu ce măreţie va fi îmbrăcat Isus cu ocazia arătării Sale! Lumea se va boci şi se va bate în piept, văzîndu-L venind pe nori, dar inimile noastre vor fi pline de o bucurie de nespus căci vom zice: Acest mare Dumnezeu este Dumnezeul nostru, acest mare Dumnezeu este Mîntuitorul nostru Isus Hristos!
Să remarcăm că sînt şapte subiecte în învăţătura harului. Aceasta este plinătatea învăţăturii pentru viaţa şi purtarea celor răscumpăraţi din această lume.
De îndată ce a rostit acest Nume de Mîntuitor, apostolul se află transportat în prezenţa suferinţelor lui Hristos şi analizează scopul practic al lucrării pe care El a săvîrşit-o: „El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor care să fie al Lui, plin de rîvnă pentru lucrări bune". „El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi!" Iată cu adevărat ce este Mîntuitorul nostru şi unde L-a dus iubirea Sa! Nu este numai adevărat că Dumnezeu a dat pe Singurul Său Fiu, că El L-a dat pentru noi toţi, ci Isus S-a dat, S-a dat în întregime, S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Moartea Sa şi suferinţele Sale au şi alte scopuri, cum vom vedea îndată; dar aici noi sîntem scopul. Minunată iubire, pentru acela care a cercetat înaintea lui Dumnezeu adîncimea înjosirii Sale! Este istoria comorii şi a mărgăritarului de mare preţ (Matei 13).
Isus a socotit că a ne dobîndi pe noi merita propria Sa viaţă; şi El ne-a văzut nu aşa cum eram noi, ci după perfecţiunea cu care iubirea Sa voia să ne îmbrace.
Să arătăm alte cîteva versete asupra scopului jertfei Sale:
1. Galateni 2.20: „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine." Acest verset este, poate, împreună cu acela din Tit 2.14, unul din cele mai preţioase pentru inimile noastre: El S-a dat pentru a răscumpăra pe cine? Pe mine, un individ. De-aş fi fost singur în lume, El S-ar fi jertfit, ar fi îndurat moartea chiar şi numai pentru mine! În Tit 2, El este arătat ca jertfit pentru noi, totalitatea răscumpăraţilor Săi. El vrea să aibă în această lume un popor care să fie al Lui. Romani 5.8 arată că El a murit pentru noi, cînd noi eram încă păcătoşi. Cît de mult înalţă acest fapt măreţia iubirii Sale! Cînd noi nu eram altceva decît păcătoşi, El vedea în noi rezultatele lucrării pe care El avea să o împlinească. El ne privea în lumina răscumpărării, iar iubirea Sa a găsit chiar în păcat un motiv de a da tot ce avea.
2.1 Corinteni 15.3: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi." Acest cuvînt rezumă toată Evanghelia. Aceasta este primul mare scop al morţii lui Hristos. Pentru a ne avea pentru Sine, El trebuia să reglementeze chestiunea păcatelor noastre.
3. Galateni 3.13: El a murit pentru a ne „răscumpăra din blestemul legii, făcîndu-Se blestem pentru noi." Putem noi să ni-L închipuim pe Cel Sfînt şi Drept identificîndu-Se într-o aşa măsură, în iubirea Sa, cu nişte fiinţe blestemate?
4. Galateni 1.4: „El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău". Creştinii, întreb, sînt ei suficient de conştienţi că scopul lui Hristos, murind pentru a ispăşi păcatele noastre, era de a ne despărţi de lume şi înfăptuiesc ei acest scop în toată purtarea lor?
5. Ioan 11.52: „Isus avea să moară... nu numai pentru popor, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi". Iată un alt scop al morţii Sale. El voia să-i strîngă pe ai Săi în unitatea familiei lui Dumnezeu în această lume. Noi spunem „familia", pentru că Ioan nu vorbeşte despre Adunare, la care acest verset poate, de altfel, să se aplice tot aşa de bine. Aici spunem iarăşi: Creştinii nu înţeleg mai deplin scopul lui Hristos murind, după cum nu înţeleg scopul Său în primul capitol din Galateni.
6. 1 Petru 3.18: „Căci Hristos a suferit o singură dată pentru păcate... ca să ne aducă la Dumnezeu." Rezultat imens al jertfei Sale! „V-am purtat pe aripi de vultur si v-am adus aici la Mine" zice Domnul. Şi iarăşi: „Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine" (Exod 19.4; Ioan 14.6).
7.2 Corinteni 5.15: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei". Preţuirea morţii Iui Hristos nimiceşte în noi egoismul, care face totdeauna din om propriul său centru, obiectul pentru care acţionează şi spre care îndreaptă totul. Toate lucrurile despre care vorbesc citatele 3-7 nu vor putea fi realizate decît dacă noi avem continuu înaintea ochilor moartea şi suferinţele Aceluia care S-a dat El Însuşi pentru noi.
8. Efeseni 5.25-27: „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea". El a săvîrşit această jertfă de iubire, pentru ca să răscumpere pe Mireasa Sa, obiectul cel mai scump inimii Sale; şi, după ce a răscumpărat-o, El o curăţeşte în timpul călătoriei prin pustie, pentru ca ea să fie demnă de El, la intrarea ei în slavă. Se gîndesc oare creştinii să iubească nu ticăloasele lor secte, ci Adunarea, pentru că Hristos o iubeşte?
Să revenim acum la textul nostru: Dîndu-Se pe Sine Însuşi pentru noi, Mîntuitorul avea trei scopuri:
Întîi, să ne răscumpere din orice fărădelege; rezultat care ne este dobîndit pentru totdeauna, prin răscumpărare, în timp ce lucrarea curăţirii zilnice, ca să restabilească părtăşia pierdută cu Dumnezeu, se repetă de-a lungul întregului nostru mers în această lume: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire."
Al doilea scop este să curăţe pentru El Însuşi un popor cîştigat de El. Dobîndirea acestui popor a avut loc prin jertfa Sa, curăţirea despre care este vorba aici are loc odată pentru totdeauna prin Cuvîntul Său (Efeseni 5.26); dar pe acest popor dobîndit, pentru care S-a dat pe Sine Însuşi, El îl vrea pentru Sine aşa cum lucrarea Sa l-a făcut şi aşa cum numai sfinţenia Sa îl poate dori. Toată această lucrare are loc cu scopul de a forma în această lume, cum ne-o arată acest text, o familie, un popor pentru Dumnezeu, o Mireasă pentru Hristos.
Al treilea scop al Său este ca acest popor dobîndit să fie plin de rîvnă pentru lucrări bune. Am tratat deja subiectul faptelor bune şi vom avea iarăşi ocazia de a reveni la el, dar ceea ce reiese din acest verset este că intenţia Domnului în răscumpărare este de a vedea rîvnă, activitate, în viaţa practică a preaiubiţilor Săi. Rîvna noastră a răspuns oare dorinţei inimii Sale, sau Domnul este obligat să spună ca Laodiceii: „Fii plin de rîvnă şi pocăieşte-te"?