În versetul 8 găsim şapte calităţi pozitive ale bătrînului. Înainte de a le enumera, să remarcăm că în 1 Timotei 3.2-4 paisprezece calităţi sînt cerute de la bătrîni, amestecate, este adevărat, cu calităţi negative. Lista este deci mai completă ca aici (de două ori completă, pentru a spune altfel), numărul 7 avînd un rol imens în Cuvîntul lui Dumnezeu din punct de vedere moral şi chiar, cum au remarcat unii, în structura pur exterioară a Scripturii Sfinte. Şapte este numărul complet, numărul plinătăţii în legătură cu cîrmuirea divină. În plus, în epistola către Timotei, demnitatea sarcinei bătrînilor este ridicată prin numărul 14, faţă de funcţiile diaconilor şi a diaconiţelor care nu cuprind decît numărul 7.
Să revenim acum la calităţile pozitive ale bătrînului, care sînt enumerate în capitolul nostru.
1. „primitor de oaspeţi." Ospitalitatea nu poate niciodată să se împace cu lăcomia de cîştig şi zgîrcenia. În Evrei 13.2, această ospitalitate este recomandată tuturor sfinţilor („căci unii prin ea au găzduit fără să ştie pe îngeri") deoarece ea a avut uneori drept consecinţă faptul de a găzdui mesageri divini aducători de binecuvîntări speciale. Aici, supraveghetorul nu trebuie să caute nici comoditatea, nici să se teamă de deranjarea obiceiurilor sale. Casa lui trebuie să fie deschisă pentru toţi; el trebuie să fie primitor în acest cerc mic, care este modelul marelui domeniu al casei lui Dumnezeu, pe care bătrînul o cîrmuieşte local.
2. „iubitor de bine". Aceasta este mai mult decît „a urî răul". În cazul de pe urmă, răul ocupă gîndurile în vederea despărţirii de el; în primul caz, binele ocupă gîndurile pentru ca să se bucure de el. Urmarea imediată este că se ataşează de oamenii de bine şi că are părtăşie cu ei.
3 şi 4. „cumpătat (discret), drept". Un om înţelept şi drept este discret, ponderat, nu se lasă în voia primei impresii şi a primei reacţii şi ştie să cîntărească drept împrejurările în care se găsesc ceilalţi.
5. „sfînt". A fi pios înseamnă a fi sfînt în purtare şi plăcut lui Dumnezeu în căi; a duce o viaţă al cărei centru este Dumnezeu, o viată disciplinată si hrănită de El.
6. „înfrînat". În felul acesta, patimile cărnii nu au ocazia de a se arăta şi poftele fireşti sînt înăbuşite.
7. „să se ţină de Cuvîntul adevărat, care este potrivit cu învăţătura". Datoria bătrînului era de a fi temeinic alipit de Cuvînt şi de a-l ţine sus. El este cuvîntul adevărat, potrivit cu învăţătura apostolilor, cuvînt sigur, care nu înşală, pe care poţi să contezi, pentru că el este Cuvîntul lui Dumnezeu. Dar bătrînul nu putea fi la origine „acela care învaţă"; el însuşi era instruit de învăţătura încredinţată apostolilor, de cuvintele sănătoase pe care ei erau însărcinaţi să le comunice; şi aceste cuvinte nu erau altceva decît cuvintele lui Dumnezeu puse în gura apostolilor, de aceea bătrînul trebuia să le ţină cu tărie.
Învăţătura nu era deci alta decît deplina siguranţă a Cuvîntului. Şi Cuvîntul, învăţătura care îl prezenta, nu învăţătura care provenea din el - era vorba de a ţine cu tărie.
Această ataşare de Cuvînt îl făcea pe bătrîn în stare, atît de a-i îndemna pe credincioşi în învăţătura sănătoasă, cît şi de a înfrunta pe potrivnici (aceia care se împotrivesc învăţăturii creştine). Capacitatea dobîndită prin iubirea pentru Cuvîntul lui Dumnezeu era unul din lucrurile necesare bătrînului. Cînd este vorba de a menţine ordinea în casa lui Dumezeu, calităţile morale şi de purtare personală nu sînt suficiente. Fără îndoială, dacă ele ar fi absente, el nu ar avea nici o autoritate morală pentru cîrmuire, dar, de fapt, nici un fel de slujire nu este posibilă dacă ea nu are Cuvîntul drept bază şi drept regulă.
Aceste lucruri nu erau cerute de la diaconi în 1 Timotei 3.8-10, sub rezerva că ei aveau să „păstreze taina credinţei într-o conştiinţă curată." Chiar în acest capitol se află două taine, aceea a credinţei şi aceea a evlaviei. „Taina credinţei" este ansamblul adevărurilor, descoperite acum, care aparţin credinţei. Trebuia deci, pentru simpla slujbă a unui diacon, o cunoaştere intimă a marilor linii ale Cuvîntului, linii care trebuiau să fi atins cugetul pentru a fi păstrate în el. Aceasta dădea o mireasmă deosebită celei mai umile slujbe, ca cea de a sluji la mese, dar aceasta îl pregătea pe diacon să fie „plin de har şi de putere", ca Ştefan, cînd era chemat să dea o mărturie publică înaintea lumii.
Responsabilitatea bătrînului este mult mai întinsă decît aceea a diaconilor sau slujitorilor care, de altfel, nu sînt în vedere în epistola către Tit; şi acest lucru este foate explicabil, deoarece adunarea îi alegea pe diaconi, însă erau rînduiţi de către apostoli pentu o slujbă anumită (Faptele Apostolilor 6.35).
Pentru a supraveghea sau a menţine ordinea trebuie adesea să poţi să îndemni sau să combaţi pe cei care se împotrivesc. Temeiul îndemnului însuşi este învăţătura sănătoasă şi noi avem aici ocazia de a constata ceea ce spuneam la început, că sfinţenia practică şi o umblare dreaptă şi evlavioasă sînt de nedespărţit de învăţătura sănătoasă. De asemenea, prin ea, cei îndărătnici pot să fie reduşi la tăcere şi împiedicaţi de a contamina adunarea, prin împotrivirea lor faţă de adevăr.
Se vede deci ce importanţă este legată de funcţia de supraveghetor, chiar dacă sfera exercitării sale este limitată la adunarea locală. Acestă sarcină trebuie să fie prin urmare adaptată la împrejurările locale ale adunării în care ea se exercită. Aşa era, cum vom vedea, în adunările din Creta. De aceea şi calităţile cerute de la bătrîni nu erau absolut aceleaşi cînd era vorba de adunarea din Efes în prima epistolă către Timotei. Bătrînii nu erau daruri ale Duhului Sfînt caracterizate prin universalitatea acţiunii lor, ci activitatea lor obişnuită era rezultatul practic al unei vieţi sfinte, evlavioase, devotate, temeinic alipită de Cuvînt. Totuşi sarcina de bătrîn nu excludea mai mult darul, ca aceea de diacon. Aceasta vedem cu ocazia minunatei predici a lui Ştefan în Faptele Apostolilor capitolul 7. Aceasta găsim şi în 1 Timotei 5.17. Se vede în acest text că nu toţi bătrînii lucrau „în cuvînt şi în învăţătură". Lucrarea lor în acest domeniu este semnalată ca o excepţie rară şi vrednică de o dublă cinste, referitor la ajutorul de orice natură ar fi fost, care trebuia să le fie dat.