Versetele 5-9 pe care le-am citat tratează despre buna rînduială în Adunare, dar buna rînduială nu poate avea loc fără învăţătura sănătoasă. Asupra acestui adevăr am atras atenţia la începutul acestei scrieri.

Această învăţătură este încredinţată tuturor acelora cărora Dumnezeu le-a dat o răspundere specială în adunare: lui Tit mai întîi (2.1), bătrînilor (1.9), femeilor în vîrstă, într-o măsură, este adevărat, foarte limitată (2.3), tinerilor (2.6-7). În sfîrşit, învăţătura are modelul ei desăvîrşit în învăţătura harului care a fost arătat în Isus (2.11-12).

Slujba încredinţată lui Tit consta în a stabili, a reglementa şi a menţine buna rînduială în adunările lui Dumnezeu din Creta, în timp ce slujba încredinţată lui Timotei în adunarea din Efes consta în a veghea într-un chip special asupra învăţăturii, pentru ca ea să nu fie falsificată. Slujba încredinţată apostolului Pavel era nespus mai întinsă decît aceea a delegaţilor săi: el avea administrarea tainei lui Hristos în această lume (Efeseni 3.2,9; 1.10; 1 Corinteni 9.17), a tainei ascunse din veacuri şi din generaţii, dar descoperită acum prin Duhul. Această taină era unirea într-un singur trup a Adunării cu Hristos. Pavel trebuia să aducă la cunoştinţa adunării, poziţia şi chemarea ei, iar administrarea acestei taine era nedespărţită de o muncă neîncetată şi de o supraveghere continuă, căci apostolul dorea să înfăţişeze lui Hristos pe Mireasa Sa ca pe o „fecioară curată". Cît despre Tit, era vorba mai degrabă, dar nu în mod exclusiv, de a menţine ordinea exterioară în relaţiile individuale ale creştinilor între ei. În această privinţă, rămîneau mai multe lucruri de pus în rînduială, între altele de a aşeza sau a rîndui bătrîni în adunare. Problema bătrînilor, ridicată de atîtea ori de aceia care apără clerul în bisericile protestante şi lămurită în lumina Cuvîntului, pare de acum reglementată pentru oricine este supus autorităţii Scripturii, încît ar fi inutil să facem o nouă expunere a ei; de aceea ne vom mărgini să o rezumăm.

Bătrînii, nume identic cu acela de episcopi sau supraveghetori, sînt cu grijă deosebiţi de darurile Duhului sau de darurile acordate de Hristos Cel slăvit, Bisericii Sale. Identificarea acestor daruri cu sarcinile de episcopi (sau supraveghetori) şi de diaconi (sau slujitori) este un semn al ruinei Bisericii şi a caracterizat-o foarte repede, după părăsirea dragostei dintîi. Bătrînii, ca şi diaconii, sînt sarcini locale (adică nu depăşesc marginile unei adunări locale). Aceste sarcini existau, nu oficial, totuşi tot atît de real, în adunările ieşite din iudaism, în timp ce ele erau aşezate în adunările neamurilor de către apostol sau de către delegaţii săi. S-ar putea să fi fost mai mulţi delegaţi, dar numai doi dintre aceşti delegaţi, Timotei şi Tit sînt menţionaţi în epistole ca trimişi de apostolul Pavel. În orice caz, noi nu sîntem autorizaţi să recunoaştem decît pe aceia care sînt menţionaţi în Cuvînt. Tit este delegatul (trimisul) de care se ocupă epistola noastră.

Darurile vor exista pînă la sfîrşit (Efeseni 4.11-14). Niciodată nu este spus acest lucru despre sarcini. Absenţa lor actuală (căci noi nu recunoaştem în nici un fel nişte bătrîni aşezaţi în contradicţie cu Cuvîntul lui Dumnezeu) este o dovadă tot atît de clară a ruinei Bisericii, ca şi înstituirea lor fără aprobarea (confirmarea) Scripturilor. Unde se află, într-adevăr, acum, autoritatea pentru a-i rîndui? Fără îndoială, Domnul pune pe inima alor Săi, acolo unde ei sînt adunaţi după Cuvîntul Său, de a satisface nevoia de supraveghere care "se face simţită în mijlocul adunărilor, dar orice aşezare sau ordinare de bătrîni, în alt fel decît aceea care este învăţată de Cuvînt, este în contradicţie cu gîndul Duhului lui Dumnezeu. Creştinii supuşi Cuvîntului se vor mărgini cu stricteţe asupra acestui punct, ca şi asupra oricărui altuia, la învăţătura pe care Cuvîntul ne-o dă. Darul şi sarcina locală pot exista la acelaşi individ, dar ele nu sînt niciodată confundate în Scriptură.

Într-un fel sau în altul toţi bătrînii erau datori să pască turma, dar existau bătrîni care nu vesteau Cuvîntul. În afară de funcţiile lor care constau în supravegherea turmei şi în purtarea de grijă a nevoilor ei, bătrînii trebuiau să fie în stare să înveţe, să ţină dreptarul învăţăturilor sănătoase, să îndemne potrivit cu Cuvîntul şi să combată pe cei care se împotrivesc; dar vestirea Cuvîntului şi învăţătura nu erau neapărat obligatorii pentru slujba lor. Vezi 1 Timotei 5.17, unde este spus: „mai ales cei care lucrează în Cuvînt şi în învăţătură".

Găsim, deci, în versetele 6-9, calităţile cerute de la bătrîni pentru ca Tit să fi putut să-i rînduiască. Este vorba în primul rînd (versetul 6) de calităţile pe care le vom numi exterioare, pentru că ele pot fi controlate de toţi. Ele se arată, la bătrîn, în conduita casei sale si în viata familiei sale. Trebuia ca în această privinţă, bătrînul să fie fără cusur.

Cum ar fi putut să mustre pe ceilalţi, dacă el însuşi ar fi meritat mustrări? El trebuia să fie căsătorit si nu putea să aibă două soţii, lucru care nu era potrivit cu ordinea divină aşezată la creaţie; dar, lucru obişnuit printre neamuri şi la iudei, care lăsau pe o femeie pentru că nu le plăcea, pentru a lua o alta. Bătrînul trebuia să cîrmuiască după Cuvîntul lui Dumnezeu propria sa familie (pentru a fi bătrîn era necesar ca el să fi avut copii); altfel, cum putea să-i fie încredinţată cîrmuirea adunării? Copiii lui trebuiau să fie credincioşi. Credincioşia presupune întoarcerea la Dumnezeu, credinţa, evlavia. Copiii lui trebuiau să nu fie acuzaţi de destrăbălare, adică de purtare imorală. Aşa a fost altădată cazul fiilor lui Eli. Ei au fost o cursă pentru tatăl lor, care nu i-a pedepsit, „ci i-a cinstit mai mult decît pe Domnul". De aceea desfrîul lor a atras o judecată aspră asupra lor şi asupra tatălui lor. Copiii bătrînului nu trebuiau să-şi atragă reproşul de nesupunere, nerecunoscînd autoritatea tatălui lor asupra lor. După aceste trăsături lumea putea să afle că o rînduială potrivită cu voia lui Dumnezeu era menţinută în familia bătrînului.