Versetele 10 şi 11 descriu pe contrazicătorii din versetul 9, o adevărată plagă a adunărilor din Creta. Ei au trei caractere:

1. „nesupuşi". Nesuferind vreo autoritate aşezată peste ei, se împotrivesc şi se ridică împotriva oricărei supravegheri instituite de Dumnezeu pentru a menţine ordinea în casa Sa;

2. „flecari" (care vorbesc fără folos). Este de ajuns adesea o anumită limbuţie care maschează şi ascunde nulitatea duhovnicească şi morală a acestor oameni, pentru a atrage creştini neştiutori, uşuratici sau lumeşti, incapabili din această cauză de a deosebi scopul acestor oratori.

3. „amăgitori". Ei sînt în realitate unelte ale Satanei, înşelătorul prin excelenţă, şi instrumente ale duşmanului pentru a ruina şi a distruge lucrarea lui Dumnezeu. Aceşti agenţi se recrutau mai ales printre cei care erau tăiaţi împrejur. Nimic nu amăgeşte mai mult lumea religioasă decît un sistem legal bazat pe capacitatea omului pentru a face binele. Învăţătura despre incapacitatea absolută a omului păcătos nu poate conveni acestor împotrivitori. Trebuie să li se închidă gura, să nu se permită ca ei să atace şi să distrugă învăţătura despre har şi despre credinţă în adunare. Acţiunea lor îndrumează greşit case întregi. Se ştie cît de periculoasă este autoritatea capului familiei cînd el însuşi se lasă tîrît şi cedează, în loc de a se împotrivi învăţătorilor mincinoşi si răzvrătiţi. S-au văzut familii întregi părăsind în grup învăţătura sănătoasă din Adunarea lui Dumnezeu, pentru a se întoarce la învăţătura legii, devenind astfel autori ai ruinei, în loc de a contribui la zidirea trupului lui Hristos.

Aceşti oameni învăţau ceea ce nu trebuie, în opoziţie cu „învăţătura sănătoasă" a bătrînilor şi cu aceea a lui Tit însuşi, care este îndemnat (2.1) să vorbească lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă. Ceea ce nu trebuie era ceea ce vătăma negreşit sănătăţii morale a creştinilor şi îi abătea de la Hristos şi de la adevăr. Dar trebuia să deosebească motivele lor; ei învăţau pentru un cîştig ruşinos. Iată pentru ce era atît de necesar de a le opune bătrîni, aleşi după voia lui Dumnezeu şi care nu erau lacomi de cîştig ruşinos (versetul 7).

Aceşti oameni ştiau că marfa lor amestecată va fi pe gustul multora; ei scoteau din aceasta folos pentru ei înşişi, ori din ce parte le-ar fi venit banii pe care îi rîvneau. Avraam ar fi făcut un cîştig ruşinos dacă ar fi acceptat darurile împăratului Sodomei, Petru de asemenea dacă ar fi primit banii de la Simon magul. Aceşti flecari, şi printre ei membri ai poporului iudeu, erau cretani de origine. Cretanii aveau şi ei, ca alte neamuri, propriul lor proroc, poet şi moralist, care în lucrările sale arăta un dispreţ profund pentru concetăţenii lui. Aceasta se întîmplă de obicei în lume moraliştilor clarvăzători care şi-au propus drept sarcină să cunoască oamenii. La urma urmei, ei îi stimează foarte puţin, dar nu merg niciodată pînă la dispreţul de ei înşişi, deoarece nu s-au aflat niciodată înaintea lui Dumnezeu pentru a spune ca Iov: „Mi-e scîrbă de mine." Epimenide, filozif şi om de stat, propriul lor proroc, în singurul fragment care, sub rezerva greşelii, ne-a rămas de la el, îi judeca astfel pe concetăţenii săi, cu 600 de ani înainte de Hristos: „Cretanii sînt totdeauna nişte mincionsi, nişte fiare sălbatice, nişte pîntece leneşe." Minciuna, răutatea bestială şi lăcomia (la mîncare), pofte care caută să se satisfacă fără muncă si fără oboseală, acesta era portretul cretanilor.

Această mărturie este adevărată, zice apostolul. Cu privire la judecata asupra concetăţenilor săi, acest om a vorbit potrivit cu adevărul lui Dumnezeu, „el avea adevărul" (Romani 1.18): el era un martor, recunoscut de Dumnezeu, al stricăciunii cretanilor. Ce avea el de făcut fată de aceşti oameni? „Mustră-i aspru", zice apostolul, credinciosului său delegat. Noi găsim acelaşi cuvînt grec în 2 Corinteni 13.10, unde apostolul Pavel vorbeşte de a se folosi de „asprime" potrivit cu autoritatea pe care Domnul i-a dat-o pentru zidire, iar nu pentru dărîmare. Era vorba deci de a se folosi fată de „amăgitori" o severitate cu autoritate, funcţie care nu era încredinţată bătrînilor, ci lui Tit, desemnat de apostol, care el însuşi a primit direct această autoritate de la Domnul. Pavel de asemenea a făcut de mai multe ori lucrul acesta, chiar faţă de Petru, cînd credinţa era în primejdie şi învăţătura sănătoasă în pericol. Dar chiar mustrarea adresată acestor flecari îngîmfaţi şi amăgitori avea iubirea drept motiv. Scopul ei nu era de a-i da afară pe aceşti oameni stînjenitori şi periculoşi, ci de a-i face să fie sănătoşi în credinţă. Trebuia această desfăşurare de autoritate spirituală pentru a-i face să recunoască adevărurile primite prin credinţă. Este de la sine înţeles că această autoritate se exercita prin folosirea Cuvîntului, în puterea Duhului.