Tit 1

In epistola catre Tit insa, apostolul spune clar ca il lasase pe Tit in Creta pentru ca sa puna in randuiala lucrurile care mai ramasesera de reglementat si ca sa puna batrani in fiecare cetate. Si, desi apostolul intrevedea o multime de pericole, mai mult sau mai putin asemanatoare celor pe care le vedem mentionate in epistola catre Timotei, el a abordat subiectul cu o liniste care arata ca duhul lui nu era preocupat de acele pericole in acelasi mod si ca Duhul Sfant il putea face sa se ocupe de mersul normal al Adunarii. Si aceasta face ca epistola catre Tit sa fie mult mai simpla, subiectul ei fiind umblarea crestinilor pentru a mentine ordinea in relatiile lor unii cu altii si principiile de baza pe care se intemeiaza aceasta umblare. Nu ni se prezinta pe larg starea Adunarii, ci adevarurile care decurg din revelatia crestina si sunt caracteristice acestei revelatii sunt prezentate mai pe larg decat in epistolele catre Timotei. Pe de alta parte, profetiile cu privire la viitorul crestinatatii si desfasurarea caderii ei, care urma sa aiba loc, nu sunt repetate aici. Constatand intr-un mod remarcabil aceste adevaruri sigure ale crestinismului, tonul acestei epistole este mult mai calm.

Toate aceste trei epistole vorbesc intr-un mod special de promisiunea vietii, care este marca distinctiva pentru crestinism si revelatia lui Dumnezeu (ca Tata) in Hristos, deosebind crestinismul de iudaism.

Dar aici, chiar de la primele cuvinte, ne sunt puse inainte marile principii ale crestinismului. Credinta celor alesi, adevarul care este potrivit cu evlavia, promisiunea vietii eterne de dinainte de secole si manifestarea cuvantului lui Dumnezeu in predicare constituie introducerea pentru aceasta epistola. Ca si in epistolele catre Timotei, la numele lui Dumnezeu este adaugat titlul de Mantuitor, ca si la numele lui Hristos.

Aceasta introducere nu este lipsita de importanta, ci ceea ce cuprinde ea este pus de apostol inaintea lui Tit ca fiind caracteristici ale apostolatului lui si ca subiect special al slujbei lui. Acea slujba nu era o dezvoltare a iudaismului, ci descoperirea unei vieti si a unei promisiuni a vietii, care existau dinaintea secolelor (si anume existau in Hristos, obiectul planurilor divine). De asemenea, credinta este nu in marturisirea iudeilor, ci in cei alesi, adusi prin har la cunostinta adevarului. Adevarata credinta crestina este credinta celor alesi, adevar important care caracterizeaza credinta in lume. Se poate ca altii sa adopte aceasta credinta ca sistem, dar credinta in sine este a alesilor. Intre iudei nu era asa, ci marturisirea publica a invataturii lor si increderea lor in promisiunile lui Dumnezeu tinea in totul de om, care era israelit prin nastere. Unii care nu sunt alesi pot sa pretinda a avea credinta crestina, dar aceasta credinta este “credinta alesilor”: asa este ea prin natura ei, pe care firea omeneasca nu o poate primi si nici nu o poate concepe. Este o piatra de poticnire pentru firea omeneasca, care simte in aceasta credinta o relatie cu Dumnezeu, care pentru ea este de neconceput, de nesuportat si pe care o considera ca fiind o ingamfare. Pentru cel ales, aceasta relatie este bucuria sufletului sau, lumina inteligentei lui si lucrul pe care se bizuie inima lui. Credinta il pune intr-o relatie cu Dumnezeu care este tot ceea ce poate dori inima celui ales, relatie care depinde in totalitate numai de Dumnezeu, si aceasta este si ceea ce doreste cel credincios. Este o relatie personala cu Dumnezeu insusi. Si de aceea este credinta alesilor lui Dumnezeu, si, in consecinta, este pentru toti cei dintre natiuni la fel de bine ca si pentru iudei. Aceasta credinta a alesilor lui Dumnezeu are un caracter intim, in relatie cu Dumnezeu insusi: ea se intemeiaza pe El, cunoaste secretul planului sau din eternitate si al iubirii care i-a facut pe acesti alesi sa fie obiectul planurilor divine. Dar mai este inca o caracteristica a acestei credinte, si anume marturisirea inaintea oamenilor. Este adevarul descoperit, prin care Dumnezeu se face cunoscut si cere ca duhul omului sa i se supuna si inima omului sa i se inchine. Acest adevar pune sufletul intr-o relatie adevarata cu Dumnezeu. Acesta este adevarul potrivit evlaviei.

Marturisirea adevarului este deci o caracteristica importanta a crestinismului si a crestinului. Crestinul are in inima credinta alesilor, credinta personala in Dumnezeu si in secretul iubirii Sale, apoi marturisirea adevarului.

Speranta acestei credinte nu este in bunuri pamantesti, nici intr-o multime de urmasi, nici in binecuvantarea pamanteasca a unui popor recunoscut de Dumnezeu ca al sau, ci este viata eterna promisa de Dumnezeu in Hristos inainte de timp, o viata care este inafara lumii, care nu se incadreaza nici in guvernarea divina a lumii cu manifestarea caracterului Domnului in aceasta guvernare.

Este viata eterna, care este in relatie cu Dumnezeu Insusi, avandu-si sursa in El, venind de la El, si aratata in Hristos, viata care era in planul harului Sau dinainte ca sa fi existat lumea in care cel dintai om a fost introdus pe temeiul responsabilitatii[1], aceasta lume fiind domeniul in care se manifesta guvernarea lui Dumnezeu, ceea ce este net diferit de comuniunea unei vieti prin care omul este partas firii lui Dumnezeu si reflecta aceasta fire. Aceasta este speranta Evangheliei (pentru ca aici nu este vorba despre Adunare), secretul celor alesi, cu privire la care ne da siguranta adevarul descoperit.

Expresia “promisa mai inainte de timpurile veacurilor” este deosebit de importanta, prin aceasta aratandu-se care erau gandurile lui Dumnezeu inainte ca sa fi existat acest mediu schimbator si amestecat, aceasta scena care prezinta consecintele slabiciunii si pacatului fapturii dar si rabdarea lui Dumnezeu si caile Lui in har si in guvernare. Viata eterna este in relatie cu firea lui Dumnezeu, care nu se schimba, cu planuri care sunt neschimbate ca si firea Lui si promisiuni pe care nu se poate ca El sa nu le implineasca. Partea noastra la viata exista dinainte de intemeierea lumii, nu numai in persoana Fiului, ci si in promisiunile facute Fiului ca partea noastra in El. Aceasta viata si partea pe care noi o vom avea in ea era subiectul conversatiei dintre Tatal si Fiul, pentru care noi eram obiectul, depozitarul[2] vietii fiind Fiul. Ni s-a dat astfel o minunata cunostinta despre comunicarile ceresti al caror obiect era Fiul, ca noi sa intelegem ce parte avem in gandurile lui Dumnezeu, noi fiind in Hristos obiectul acestor ganduri chiar inainte de veacuri.

Prin acest pasaj noi intelegem mai clar ce este Cuvantul: este comunicare in timp a gandurilor lui Dumnezeu in Hristos. Cuvantul il gaseste pe om sub puterea pacatului, ii da revelatia pacii si a eliberarii si ii arata cum poate avea parte de roadele gandurilor lui Dumnezeu. Iar aceste ganduri nu sunt altceva decat planul, scopul etern al harului in Hristos, de a ne da viata eterna in Hristos, acea viata care exista cu Dumnezeu dinaintea timpului. Cuvantul este predicat si prezentat adica sunt revelate gandurile lui Dumnezeu in Hristos. Ori, aceste ganduri ne dau viata eterna in Hristos, promisiunea fiind facuta inainte de secole. Cei alesi, prin credinta, stiu aceasta si au viata insasi. Ei au marturia in ei insisi, dar Cuvantul este descoperirea publica pe care se intemeiaza credinta si care are autoritate universala asupra constiintei oamenilor, fie ca ei il primesc sau nu. Intocmai ca in 2 Timotei 1.9-10, Cuvantul este prezentat ca fiind mantuirea care s-a aratat.

Vom remarca aici cum “credinta” este prezentata ca fiind credinta personala intr-un adevar cunoscut, pe care o pot avea numai cei alesi, care detin adevarul asa cum i-a invatat Dumnezeu. Expresia “credinta” poate fi folosita si pentru Cuvantul adresat crestinismului ca sistem, in contrast cu iudaismul, dar aici credinta este secretul lui Dumnezeu, in contrast cu o lege promulgata pentru un popor care se deosebeste prin aspecte exterioare vazute. Aceasta promisiune care dateaza dinainte de secole si care este suverana in aplicarea ei i-a fost in mod special incredintata lui Pavel ca s-o vesteasca prin predicile sale (v. 3).

Evanghelia incredintata lui Petru este mai mult proclamatia implinirii promisiunilor facute parintilor, pe care si Pavel le recunoaste, insotita de fapte evanghelice care confirma aceste promisiuni si le dezvolta prin puterea lui Dumnezeu manifestata in invierea lui Isus, martor al puterii acestei vieti. Ioan prezinta mai mult viata in persoana lui Hristos, care ne este apoi transmisa noua, si ne prezinta caracteristicile acestei vieti.

Vom vedea ca apostolul nu este la fel de intim cu Tit cum este cu Timotei, Pavel nedeschizandu-si inima fata de Tit cum a facut-o fata de Timotei. Tit era un slujitor preaiubit si credincios lui Dumnezeu, si el copil in credinta al apostolului, dar Pavel nu-si deschide inaintea lui inima in acelasi mod, necomunicandu-i plangerile lui, nici nelinistile, nerevarsandu-si inima cum a facut fata de Timotei. Cand cineva ii spune altei persoane ceea ce il raneste si ceea ceil nelinisteste in lucrarea in care este angajat, aceasta este o dovada de incredere. Nu numai de incredere cu privire la lucrare ci si incredere fata de acea persoana, inaintea careia isi permite sa vorbeasca fara rezerve despre sine, despre ceea ce simte, despre tot. Ceea ce apostolul face cu Timotei este un tablou pe care Duhul Sfant a dorit sa ni-l prezinte. In ceea ce ii transmitea lui Timotei, apostolul era in primul rand preocupat de invatatura. Prin invatatura cauta Vrajmasul sa se strecoare pentru a distruge Adunarea, iar in acele epistole supraveghetorii apar in gandurile lui Pavel ca instrumente, pe cand aici apostolii sunt in prim-plan. Apostolul il lasase pe Tit in Creta pentru ca sa puna in randuiala lucrurile care mai ramasesera de reglementat si ca sa puna batrani in fiecare cetate, care sa tina ceea ce le poruncise deja. Aici nu este vorba despre dorinta pe care cineva putea s-o aiba de a deveni supraveghetor, nici nu este descris caracterul pe care trebuie sa-l aiba cel care are aceasta slujba, ci este vorba de a pune batrani, lucrare pentru care Tit fusese primise autoritate din partea apostolului. Calitatile pe care trebuia sa le aiba supraveghetorul sunt transmise pentru ca el sa poata decide, potrivit cu intelepciunea apostolica, astfel incat, pe de-o parte, el primise autoritate din partea apostolului ca sa-i puna, iar pe de alta parte calitatile sunt prezentate era instruit cu privire la calitatile necesare. Autoritatea si intelepciunea apostolica impreuna il faceau pe Tit capabil sa indeplineasca aceasta lucrare importanta.

Vedem de asemenea ca acest delegat apostolic era autorizat ca sa puna in ordine ceea ce era necesar pentru binele adunarilor din Creta. Aceste adunari, care fusesera deja formate, nu aveau indrumari intr-o multime de chestiuni de detaliu legate de umblarea lor, asa ca aveau nevoie de ingrijiri apostolice pentru a primi acele indrumari, ca si pentru stabilirea de lucratori in acele adunari. Apostolul i-a incredintat aceasta sarcina lui Tit, a carui fidelitate fusese aprobata si care aici primeste autoritate din partea apostolului, astfel incat oricine l-ar fi respins pe Tit l-ar fi respins pe apostol, si, in consecinta, pe Domnul care l-a trimis. Acesta este un fapt solemn: autoritatea in Adunarea lui Dumnezeu care vine de la Dumnezeu Insusi. Aceasta autoritate se poate exercita ca influenta prin daruri de la Dumnezeu, dar si prin lucratori avand functii atunci cand Dumnezeu i-a pus pe acestia prin instrumente pe care le-a ales si le-a trimis in acest scop.

Nu are rost sa cercetam aici in detaliu calitatile care sunt necesare pentru a indeplini intr-un mod potrivit slujba de supraveghetor, care sunt de fapt aceleasi ca in epistola catre Timotei. Este vorba de calitati, nu de daruri – calitati exterioare, morale si de conjunctura, care demonstreaza aptitudinea unuia de a-si asuma supravegherea altora. Putem fi uimiti de faptul ca absenta unor greseli grave se gaseste pe lista acestor calitati, dar adunarile erau mult mai nestiutoare decat am gandi noi azi, persoanele din adunari fiind de curand iesite din medii cu obiceiuri din cele mai rele. In consecinta era necesar ca ei sa fi avut anterior un comportament care sa impuna respect, si, prin aceasta, sa le dea autoritate morala in exercitarea ingrijirilor ce tin de supraveghere. Cei care aveau aceasta slujba trebuiau sa aiba capacitatea de a-i reduce la tacere pe cei care contraziceau, pentru ca se gaseau asemenea oameni, mai ales printre iudei, care erau mereu activi cand era sa se opuna adevarului si erau vicleni pentru a perverti sufletele.

Caracterul cretanilor prezenta alte dificultati si cerea exercitarea unei autoritati care sa preintampine, in conditiile in care iudaismul se amesteca la ei cu caracteristicile lor nationale. Trebuia fermitate si autoritate pentru ca acei credinciosi crestini din Creta sa ramana in sfintenie in credinta.

In rest, este vorba tot de randuieli si traditii, de acele interdictii introduse in Adunarea lui Dumnezeu, care provoaca la gelozie pe cei care se opun harului prin inaltarea omului. Unii spuneau ca un lucru nu este curat sau ca alt lucru este interzis printr-o porunca, dar Dumnezeu doreste inima omului. Toate lucrurile sunt curate pentru cei care sunt curati, dar cel a carui inima este intinata nu are nevoie sa caute inafara lui insusi pentru a gasi ceva necurat, dar ii este comod sa gaseasca ceva necurat afara pentru ca, prin aceasta, sa uite de necuratia lui. Gandurile si constiinta sunt deja corupte. Ei spun ca il cunosc pe Dumnezeu, dar Il neaga prin faptele lor si sunt nefolositori si dezaprobati, incapabili de vreo lucrare buna.