Timpul sfârşitului şi ucenicia
Poate ne-am întrebat de ce a permis Dumnezeu să trăim în această perioadă de sfârşit a creştinismului. De ce nu ne-am născut într-o perioadă în care - din punct de vedere moral - lucrurile arătau mai bine? Să reţinem ce spune Eclesiastul: „Nu spune: «Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?» Pentru că nu cu înţelepciune întrebi despre lucrul acesta“ (Eclesiastul 7.10). Cu alte cuvinte: nu ne foloseşte la nimic să deplângem zilele trecute sau să ne refugiem cu gândul în trecut. Cine este înţelept va încerca să fie stăpân asupra prezentului, chiar dacă sunt timpuri grele (sau chiar periculoase), aşa cum prezice Biblia în 2 Timotei 3.
Ce bine că Dumnezeu nu ne lasă singuri să rostim sentinţa corectă cu privire la aceste vremuri! El Însuşi ne comunică în 2 Timotei 3.2-5 diagnosticul Său pe baza a 19 caracteristici. De primele două caracteristici ne vom ocupa în continuare, iar celelalte le vom prezenta în următoarele ediţii ale revistei. În acel text trebuie să observăm că Dumnezeu nu descrie comportamentul păgânilor, ci al oamenilor care în exterior mărturisesc că aparţin creştinismului. Aceasta face ca lucrurile să fie şi mai grave. Deoarece credincioşii născuţi din nou fac parte din creştinătate, şi ei trebuie să se supună acestui diagnostic al lui Dumnezeu.
Se referă unele din caracteristicile enumerate acolo şi la tine? Sau eşti un „om al lui Dumnezeu“, care se depărtează de nedreptate, care reprezintă interesele lui Dumnezeu în această lume şi care este „deplin pregătit pentru orice lucrare bună“ (2 Timotei 3.17)? Dorim ca următoarele gânduri să ne ajute să putem găsi un răspuns sincer la aceste întrebări.
1. Iubitori de sine sau plini de dăruire?
Cine nu cunoaşte oameni care se gândesc numai la binele lor şi la avantajele lor? Poate ne gândim la politicieni sau la şefii unor concerne mari; sau poate la vecinii noştri, care tocmai divorţează, pentru că fiecare trăieşte pentru sine şi se gândeşte numai la sine. Sau poate ai un coleg de muncă sau de şcoală, care strânge lauri pe spatele altora, dar care în acelaşi timp mărturiseşte că este un creştin. Nu este greu să enumerăm astăzi tot felul de manifestări ale egoismului, pentru că ele caracterizează timpul nostru.
Dar cum stau lucrurile cu noi? Îşi are câteodată comportamentul nostru originea în motive egoiste? Ar fi păcat; pentru că egoismul (sau iubirea de sine) este opusul dăruirii şi al dragostei faţă de Hristos.
Cei care „au fost cumpăraţi cu un preţ“ nu-şi mai aparţin lor înşişi (1 Corinteni 6.19, 20). Domnul lor are acum drepturi asupra lor şi asupra tuturor domeniilor vieţii lor. Dacă şi cum corespundem acestor pretenţii, depinde de valoarea pe care o acordăm „preţului de cumpărare“. Domnul nostru este şi Mântuitorul nostru, care a plătit cu viaţa Sa pentru noi. Cine înţelege acest lucru nu va mai trăi „pentru sine însuşi, ci pentru Cel care a murit şi a fost înviat“ pentru el (2 Corinteni 5.15).
Egoismul este un „duşman“ al dragostei de fraţi. Cine îşi caută mereu avantajul propriu, se va îndepărta de fraţii săi de credinţă ca şi Lot (a se compara cu Geneza 13.10, 11). Nu, noi nu vrem să privim la ceea ce este al nostru, ci la „cele ale altora“ (Filipeni 2.4). Tocmai la aceasta S-a referit Domnul când ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a iubit El (Ioan 13.34). Acolo egoismul nu mai are loc. Năzuinţa spre binele nostru propriu nu mai stă în prim-plan. Toţi se implică pentru binele celorlalţi, iar rezultatul va fi că toţi se vor simţi bine! Un astfel de comportament va avea efect: semenii noştri vor recunoaşte că suntem ucenici ai lui Isus (Ioan 13.35). Vrei să contribui la aceasta?
2. Iubitori de bani sau mulţumiţi cu ceea ce avem?
Cu siguranţă, nimeni nu trebuie să ne explice expresia „iubitori de bani“. Ea se explică singură. Este de la sine înţeles că iubirea de bani merge mână în mână cu iubirea de sine: cu bani, fiecare poate să-şi împlinească o mare parte din dorinţele sale. Desigur, nici această ca-racteristică nu este nouă. Deja în urmă cu circa 4.500 de ani, oamenii iubeau banii. O dovadă în acest sens este Efron, care i-a vândut lui Avraam un teren pentru suma fantastică de patru sute de sicli de argint (Geneza 23). (Doar ca o comparaţie: David a cumpărat o arie şi boi pentru suma de cincizeci de sicli de argint; 2 Samuel 24.24). De atunci, omul nu s-a schimbat. Faptul că iubirea de bani caracterizează şi creştinătatea arată cât de mult s-a îndepărtat de directiva biblică.
În societatea europeană, iubirea de bani nu surprinde astăzi, deoarece mulţi oameni dispun de mult mai mulţi bani decât ar avea n-voie pentru traiul zilnic. Ce mulţi bani se cheltuiesc pentru articole de lux, pentru hobby, pentru concediu! (Un reprezentant din Curtea Federală Constituţională a Germaniei observa de curând într-un interviu în revista „Die Zeit“: „S-a observat că în ultimul timp călătoria are o apreciere foarte mare, pentru unii chiar mai mare decât copiii. Atunci niciun sacrificiu nu este prea mare, unii finanţându-şi călătoriile pe credit.“) Dar pentru a-şi putea permite toate acestea, este nevoie de un salariu mare – de mulţi bani. Cum îşi închipuie un tânăr creştin viitorul său? Doreşte să câştige mulţi bani, pentru a atinge un standard înalt de viaţă? Să citim în 1 Timotei 6.6, 8, 9 şi 10 ce spune apostolul Pavel în legătură cu aceasta: „Dar evlavia cu mulţumire este mare câştig. Dar, având hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi cu acestea. Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă. Pentru că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor.“
Cumpătarea (sau modestia) este o virtute cu totul nepopulară în timpul nostru. Poate este necesar să cugetăm la aceasta în rugăciune, pentru a învăţa din nou această virtute. Acest lucru nu are valabilitate numai pentru săraci, ci şi pentru bogaţi!
Să acceptăm avertizarea! Iubirea de bani are urmări fatale. Nu există niciun rău care să nu rezulte din aceasta. Cât de mulţi sunt cei care s-au rătăcit de la credinţă tocmai datorită acestei iubiri de bani!
Să permitem Cuvântului să ne motiveze: cine strânge comori (spirituale) în cer (Matei 6.19), strânge pentru veşnicie. Toate celelalte vor „arde“ cel mai târziu în ziua Domnului (2 Petru 3.10).
3. Lăudăroşi sau modeşti?
Cine nu vorbeşte cu plăcere despre faptele şi calităţile sale? Dar nu numai atât, ci şi succesul pretins este vestit în gura mare. Aceasta începe în vecinătate: fiecare are ceva cu care să se „fălească“, cum se spune. Şi lumea economică se laudă: orice întreprindere se prezită pe sine şi produsele sale în culori strălucitoare. Totul după motto-ul: „Mai multă aparenţă decât realitate“. În domeniul ştiinţei, lucrurile stau la fel. Micile succese sunt prezentate ca uriaşe descoperiri noi. Din „tânţar“ se face deseori un „armăsar“.
Nevoia de impunere a omului este mare. Fiecare doreşte să fie cineva, mai ales în comparaţie cu alţii. Aşa a fost şi în cazul fariseului care stătea în templu şi se ruga: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni... Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte dobândesc“ (Luca 18.11, 12). La fel vorbea cetatea Tir despre sine: „Sunt desăvârşit în frumuseţe“ (Ezechiel 27.3). Nimeni nu se miră când Dumnezeu pune capăt acestei lăudăroşenii. „Oricine se înalţă pe sine va fi smerit; şi cel care se smereşte va fi înălţat“ (Luca 18.14).
Cât de diferit a fost Domnul nostru! El a umblat din loc în loc „făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul“ (Fapte 10.38). Dar El nu S-a aşezat în prim-plan, nici nu S-a lăsat lăudat ca binefăcător (Ioan 7.4, 10). Deoarece El S-a smerit ca Om şi a fost ca Slujitor aici pe pământ, a fost tot timpul modest. El nu Şi-a căutat propria-i onoare.
Nici noi să nu ne lăudăm, adică să subliniem calităţile noastre. Dacă este ceva de lăudat, atunci să ne lăudăm în Domnul: „Cine se laudă, să se laude în Domnul“ (2 Corinteni 10.17). Aceasta nu în-seamnă că nu vom relata despre experienţele noastre şi poate chiar despre succesele din viaţa noastră. Şi Pavel a făcut acest lucru. Când facem acest lucru, trebuie să ne străduim întotdeauna ca „să nu mă socotească cineva mai presus decât ceea ce mă vede a fi sau ceea ce aude de la mine“ (2 Corinteni 12.6). Toate celelalte sunt vanitate şi nu servesc la proslăvirea Domnului nostru.
4. Aroganţi sau smeriţi?
Dicţionarul explicativ defineşte termenul „aroganţă“ astfel: „atitudine de mândrie dispreţuitoare“. Cine se întreabă de ce tocmai timpul de sfârşit al creştinismului este caracterizat prin aroganţă, va recunoaşte că progresele tehnice şi ştiinţifice formează un teren bun pentru aceasta. Cine vrea să se compare cu generaţiile trecute, a căror viaţă se desfăşura în general pe un nivel inferior, mult mai primitiv? Aceasta pare să fie părerea multor semeni. Nu în ultimul rând, teoria evoluţionistă, care este recunoscută de creştinătate în general, a lăsat urme clare în societatea noastră. Cel care se consideră făcând parte din stadiul evoluat de dezvoltare al omenirii, este în pericol să devină mândru şi arogant. Cine mai are nevoie atunci de un Dumnezeu, nici pe departe de un Salvator?
Deşi aroganţa ţine de modernism, nu este vorba despre o formă nouă de manifestare a păcatului. Mândria este unul din primele păca-te. Când şarpele a venit la prima pereche de oameni şi le-a prezentat ideea de a fi pe acelaşi nivel cu Dumnezeu, primii oameni i-au dat ascultare şi au căzut în păcat. De atunci, inima omenească nu s-a schimbat. Mândria este una dintre cele mai mari problemele ale omu-lui (Marcu 7.22).
Şi creştinii născuţi din nou au încă acest rău în ei. Cine ar putea afirma despre sine că este „smerit cu inima“, cum a putut să spună despre Sine Domnul Isus (Matei 11.29)? Să fim atenţi: nu este vorba despre imaginea exterioară smerită, ci despre interiorul nostru!
„Ferice de cei săraci în duh“ (Matei 5.3) – cu aceste cuvinte începe aşa-numita predică de pe munte, în care Domnul Isus descrie caracteristicile unui ucenic în Împărăţia lui Dumnezeu. Cu aceste cuvinte nu se face referire la cei cărora le lipsesc capacităţile spirituale sau inteligenţa! Nu, ci este vorba despre oameni care nu gândesc cu mândrie despre sine sau mai bine spus, oameni care sunt conştienţi că nu sunt nimic (Galateni 6.3). Pentru lume acest lucru este de neînchipuit; pentru Domnul nostru este însă un motiv de binecuvântare.
Smerenia este necesară nu numai în relaţia noastră cu Dumnezeu. Şi în părtăşia cu credincioşii ni se cere smerenie. Mândria acţionează distrugător. De aceea, filipenii au fost îndemnaţi odinioară: „în smerenie, unul considerându-l pe altul mai presus de sine însuşi“ (2.3). Dacă ne preocupăm cu Hristos, Modelul nostru, şi îi cerem Lui puterea necesară pentru a acţiona conform gândirii Sale, atunci El ne va ajuta.
„Toţi încingeţi-vă cu smerenie unii faţă de alţii, pentru că «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi»“ (1 Petru 5.5).
5. Hulitori sau dăm onoare?
În limba română, termenul „a huli“ are două înţelesuri: 1. A vorbi batjocoritor sau a se exprima răutăcios despre cineva; 2. A insulta pe Dumnezeu sau a batjocori ceva care este considerat sfânt.
În 2 Timotei 3.2, unde se vorbeşte despre „hulitori“ cu referire la timpul sfârşitului, în textul de bază în limba greacă este folosit cuvân-tul „blasphemos“ (a se compara cu „blasfemie“). El corespunde în principal celui de-al doilea sens mai sus numit.
În Europa de odinioară marcată de creştinism, criteriile pentru „blasfemie“ (stare de fapt) s-au schimbat prin influenţa iluminismului. În locul insultării lui Dumnezeu a intervenit „delictul religios“. Acest subiect a fost din nou de actualitate de curând cu ocazia unei controver-se cu privire la unele caricaturi ale lui Mohamed în Danemarca.
În „codul de legi“ al lui Dumnezeu avem o regulă clară: „Şi cel care huleşte Numele Domnului să fie omorât: toată adunarea să-l ucidă cu pietre; atât străinul, cât şi băştinaşul: când va huli Numele, să fie omorât“ (Levitic 24.16).
Poate cineva va replica: „Această regulă nu are valabilitate pentru creştini“. Aşa este! Dar de aici putem deduce cum gândeşte Dumnezeu despre hulire. El nu Şi-a schimbat părerea! El nu va lăsa nepedepsit acest păcat.
Hulirea nu se îndreaptă numai contra lui Dumnezeu. Şi copiii lui Dumnezeu sunt huliţi. A se citi în acest sens Matei 5.11-12 (a se compara cu 1 Petru 4.4). Dacă suntem huliţi pentru Domnul, putem conta pe binecuvântarea Sa, chiar ne putem bucura!
Oare trebuie să ni se aducă aminte de cuvintele „să nu vorbească de rău pe nimeni“ (Tit 3.2)? Ar fi păcat! Desigur, nici credincioşii nu sunt scutiţi de acest păcat. Dar să punem la inimă îndemnul apostolului Petru: „Onoraţi pe toţi, iubiţi frăţietatea, temeţi-vă de Dumnezeu, onoraţi pe împărat“ (1 Petru 2.17).
6. Neascultători de părinţi sau supuşi autorităţilor?
O mamă descria astfel situaţia ei: „Am doi copii, unul de cinci ani, iar celălalt de trei ani. Cel mare este obraznic, nerăbdător, egoist. Cel mic ia aminte la tot ce face cel mare… La noi este permanent stres şi ceartă… Am aplicat tot felul de interdicţii, dar fără niciun rezultat…“ Aceasta nu este o situaţie de excepţie! Unii copii îi duc de nas pe părinţii lor, iar aceştia sunt nedumeriţi. Mulţi se simt suprasolicitaţi.
Unde este problema? La copii sau la părinţi? – Rândurile de mai jos nu îşi asumă responsabilitatea de a acorda părinţilor sfaturi pentru educaţie, ci ele sunt mai degrabă un îndemn pentru tinerii creştini, pentru a observa ce importanţă acordă Dumnezeu ascultării de părinţi.
În primul rând este vorba despre părinţi. Ei sunt dotaţi de Dumnezeu cu autoritatea necesară pentru a-şi ţine copiii în supunere (1 Timotei 3.4). Cum ar putea un copil să înveţe ascultarea, dacă părinţii nu cer acest lucru? Câteodată părinţii trebuie să pedesească consecvent. Aceasta nu se face cu forţă şi fără dragoste! Din contră: „Nuiaua şi mustrarea dau înţelepciune, dar un copil lăsat în voia lui aduce ruşine mamei lui“ (Proverbe 29.15). Trebuie să fim conştienţi că „metodele de educaţie“ ale lui Dumnezeu sunt totdeauna spre binecuvântare.
Când un copil devine mai mare, citim: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, pentru că aceasta este drept“ (Efeseni 6.1). Responsabilitatea este acum la copil. Îndemnul este clar. Totuşi, ştim din proprie experinţă cât de greu le vine copiilor acest verset; lor le place mult să discute pe seama indicaţiilor părinţilor. Lui Dumnezeu Îi place însă ascultarea. Cine are aceasta înaintea ochilor, nu se va ruşina ca tânăr să spună şi faţă de alţii: „pentru că părinţii mei vor aşa“.
Când a fost ca şi copil pe acest pământ, Domnul Isus nu a dat motiv să fie apostrofat. Chiar şi atunci când a trebuit să le explice părinţilor săi pământeşti, Maria şi Iosif, că El, ca şi Fiul lui Dumnezeu, căuta în totul interesele Tatălui său ceresc, le-a fost supus (Luca 2.51). O viaţă exemplară!
7. Nerecunoscători sau mulţumitori?
Înţelegem uşor această sentinţă a lui Dumnezeu cu privire la timpul sfârşitului: oamenii din vremea noastră sunt nerecunoscători. Această nemulţumire începe în lucrurile mărunte: cine dintre semenii noştri mai rosteşte o rugăciune de mulţumire înainte de masă? Aproape nimeni. Nici nu este de mirare acest lucru. Cine nu crede într-un Dumnezeu viu, „care a creat cerul şi pământul şi marea şi toate cele care sunt în ele“, care face bine şi „dă din cer ploaie şi timpuri roditoare“ (Fapte 14.15, 17), nu vede niciun motiv pentru o rugăciune de mulţumire. Mulţi s-au obişnuit cu suprasaturaţia. Aceasta ţine de standardul de viaţă din secolul al XXI-lea. Dacă apare o raţionalizare, omul se plânge repede. Din păcate, uităm că în comparaţie cu mulţi oameni de pe acest pământ, nouă ne merge foarte bine.
De fapt, tot ceea ce primim noi oamenii trebuie privit ca un cadou. Cel puţin aşa vede Dumnezeu lucrurile: „Ce lucru ai tu, pe care să nu-l fi primit?“ (1 Corinteni 4.7). Aceasta nu se referă numai la mâncare şi îmbrăcăminte, ci este vorba şi de sănătate, aptitudini etc.
Ca şi creştini avem desigur un motiv deosebit pentru a fi recunoscători – nu numai pentru lucruri materiale, deşi nici în acest punct nu trebuie să fim delăsători (1 Timotei 4.3), ci mai ales pentru marea îndurare care ne-a scos din mocirla păcatului! Cine cugetă la aceasta, va face ca acel samaritean vindecat: el a căzut la picioarele Domnului Isus şi i-a mulţumit (Luca 17.16). Sau te asemeni celorlaţi nouă, pe care i-a aşteptat în zadar Domnul?
Dumnezeul nostru este „Dumnezeul oricărui har“ (1 Petru 5.10). Când El dăruieşte, nu Se restrânge la cele necesare. Darurile Sale se orientează după bogăţia Sa şi nu după oarecare merite omeneşti. Bogăţia Sa îşi găseşte expresia cea mai mare în Fiul Său preaiubit, care este denumit ca „darul de nespus“ al lui Dumnezeu. Nimeni nu poate măsura cât de bogaţi suntem deja acum şi ce înseamnă să avem pe Fiul şi să fim binecuvântaţi în El „cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti“ (Efeseni 1.3). Pe lângă aceasta, noi, credincioşii, aşteptăm „mai presus de orice măsură, o greutate eternă de glorie“ (2 Corinteni 4.17). Ce putem spune? Putem doar să rămânem uimiţi şi să mulţumim din inimă pentru orice cadou al lui Dumnezeu.
Cine simte nerecunoştinţă în inima sa, îl îndemnăm să enumere darurile lui Dumnezeu.
8. Fără sfinţenie sau ţinem la lucrurile bune?
„Când Dumnezeu este mort, toate sunt permise“ spunea odinioară Dostojewski (scriitor rus). Odinioară (adică şi timpul din care provine acest citat) ne-am fi gândit la o societate care se recunoaşte public de partea ateismului. Astăzi, aceste cuvinte se potrivesc unei Europe „creştine“. În multe privinţe nu mai există niciun fel de tabu. De aceea, sociologii vorbesc despre o criză a valorilor şi caută căi de ieşire din această criză. În acest sens este vorba de cele mai multe ori de combaterea simptomelor. Toate acestea sunt bine intenţionate. Dar dacă nu tratăm problema la rădăcină, nu se va găsi o soluţie bună.
Din păcate, „dilema etică“ este şi un subiect al creştinătăţii. Unele adevăruri biblice şi unele moduri de comportament, pe care creştinii le-au apreciat secole de-a rândul, sunt astăzi în parte conştient desconsiderate conform motto-ului: astăzi totul este altfel. Oamenii „fără sfinţenie“ din 2 Timotei 3.2 sunt tocmai cei care consideră că nimic nu este sfânt şi calcă în picioare tot ceea ce este închinat lui Dumnezeu. Cum se ajunge la o astfel de poziţie? O cauză ar fi cu siguranţă nerecunoştinţa. Tocmai de aceea „nerecunoscători“ stă înaintea expresiei „fără sfinţenie“. Cuvântul folosit aici „fără sfinţenie“ nu înseamnă: „nu există o separare“, ci „accesibil pentru orice“ sau chiar şi „nelegiuit“, „lumesc“.
La ceea ce se referă expresia aici este prezentat foarte clar prin comportamentul lui Esau. În Evrei 12.16, Esau este numit un „lumesc“ (un cuvânt asemănător cu cel din 2 Timotei 3.2). Cauza pentru aceasta era: îşi vânduse dreptul de întâi născut pentru o ciorbă de linte. A fi întâi născut înseamna să primeşti o binecuvântare specială. Pentru el, ca fiul lui Isaac, aceasta nu însemna numai lucruri pământeşti, ci era vorba de promisiunile lui Dumnezeu. Dar Esau nu a apreciat lucrurile divine. Abia după ce a înţeles ce a pierdut, a dorit să moştenească binecuvântarea. Dar atunci a fost prea târziu.
Cine nu apreciază harul, pe care Dumnezeu ni l-a dat în Hristos Isus, este în pericol să ajungă în „destrăbălare“ (Iuda 4). „Important este să fi mântuit, apoi foloseşte libertatea pentru carne“, adică să trăieşti cum vrei. Cine gândeşte astfel a căzut pradă vicleniei diavolului.
Harul ne obligă! Acest lucru are valabilitate chiar şi în lucrurile pământeşti. Cine a primit un cadou mare, acela doreşte să-l onoreze pe dăruitor. El se va interesa de cadou şi va păstra cadoul.
În acest sens, dorim să dăm urmare îndemnului din Romani 12.9: „Fie-vă groază de rău, lipiţi-vă de bine“.
9. Fără afectivitate naturală sau iubindu-ne unii pe alţii?
Din 8 mai 2008 în Germania s-a creat în peste 80 de spitale respectiv clinici aşa numita „fereastră pentru bebeluşi“. Este vorba despre un pat cald, în care poate fi aşezat anonim din afară un nou născut. Această fereastră serveşte ca staţiune de prim-ajutor, pentru a proteja sugarii de omor sau abandon.
Probabil mulţi gândesc că este o lucrare preţioasă, mai ales dacă ne gândim că un stat modern are în vedere binele vieţii omeneşti. Dar din punct de vedere biblic se pune întrebarea dacă nu cumva aici sunt tratate simptomele unei „boli“, fără a descoperi cauza ei. Desigur, un copil este născut pentru a trăi. El trebuie să fie protejat. Dar ce se întâmplă de tot mereu mamele renunţă la copiii lor (nedoriţi) sau – iar aceasta este şi mai grav! – avortează?
În acest loc ar putea fi numite multe necazuri, care din punct de vedere omenesc ar fi cauza pentru astfel de acţiuni. Aici este însă vorba de a căuta cauza în interiorul omului, iar această cauză este de natură morală. De aceea se pune întrebarea: ce spune Cuvântul lui Dumnezeu referitor la aceasta?
Biblia nu este un dicţionar care oferă o explicaţie expresă pentru fiecare cuvânt. Dar există versete din care pot fi deduse principii clare şi sigure. Cităm trei: „Femeia, când naşte, se întristează, pentru că i-a venit ceasul; dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de necaz, pentru bucuria că s-a născut un om în lume“ (Ioan 16.21). „Poate o femeie să-şi uite copilul pe care-l alăptează, ca să n-aibă milă de fiul pântecelui ei?“ (Isaia 49.15) „Cum o doică îşi îngrijeşte cu drag copiii“ (1 Tesaloniceni 2.7).
Aici, Dumnezeu descrie „starea normală“ a creaturii Sale. El ştie ce spune! El Însuşi a pus în femeie sentimente de bucurie şi dragoste firească, care sunt stimulate în mod deosebit în legătură cu propriul sugar. Cine a avut parte de acest fenomen în propria familie, ştie despre ce este vorba şi cât de măreţe sunt darurile lui Dumnezeu.
Cum poate fi pierdută această dragoste firească? Poate omul să piardă ceva din „calităţile“ sale ca şi creatură? În Romani 1 găsim o explicaţie: cu cât omul refuză să-L onoreze pe Dumnezeu, cu atât mai mult se înstrăinează şi în relaţiile fireşti interumane (18-32).
Fără afectivitate naturală – acesta este rezultatul unei creştinătăţi „reci“. La copiii lui Dumnezeu nu ar trebuie să lipsească niciodată dragostea – nici cea naturală, nici dragostea de fraţi, dar nici dragostea divină, pentru că „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt“ (Romani 5.5).
10. Infidel sau de încredere?
La cine sau la ce ne putem gândi, când Duhul Sfânt vorbeşte cu privire la timpul actual despre oameni „neînduplecaţi“? „Neînduplecat“ sau „neparolist, infidel“, cum mai poate fi tradus cuvântul în textul original, se referă la oameni care nu respectă nimic. Ei se simt liberi, nelegaţi. Aici nu este vorba despre unii care nu vor să se lase legaţi. Nu, ci este vorba despre unii, care deşi există un „contract“, deşi au păşit conştienţi într-o relaţie, se simt liberi să se debaraseze de această legătură. Aceasta începe astfel: nu mai recunoaştem astăzi ceea ce am spus ieri. Din păcate, nu te poţi baza pe promisiunea multora. Acest lucru este simţit în mod deosebit în viaţa profesională. Sau: ieri te implicai pentru un lucru, astăzi renunţi la acel lucru, de parcă nu ai fi intervenit niciodată pentru el. Pe cine te mai poţi baza (în cine mai poţi avea încredere)?
Lipsa de fidelitate din vremea noastră se arată în mod deosebit în numărul mare de divorţuri. Una din trei căsătorii din Germania este desfăcută. Cauza principală constă în faptul că cel puţin unul dintre parteneri a rupt promisiunea sa şi a devenit infidel faţă de partenerul său. Ori s-au înstrăinat unul de altul. De ce să mai rămână împreună?
Nu este remarcabil, că Dumnezeu, tocmai în „perioada de sfârşit“ a Vechiului Testament, a trebuit să-i reproşeze poporului său infidelitatea (Maleahi 2)? Profetul Maleahi foloseşte de cinci ori cuvântul „infidel“ (2.10, 11, 14, 15, 16) şi în legătură cu despărţirea.
Maleahi descoperă şi cauza. Acelaşi capitol care descoperă infidelitatea vorbeşte despre „legământul“, pe care l-a făcut Dumnezeu cu seminţia lui Levi: „Legământul Meu cu el era de viaţă şi de pace. Şi l-am dat lui ca să se teamă; şi el s-a temut de Mine şi a tremurat înaintea Numelui Meu“ (2.5). Ce a rezultat din aceasta? Ei au distrus şi profanat legământul. Dumnezeu a trebuit să le spună că s-au abătut de la cale (2.8) şi de la rânduielile Sale şi nu le-au păzit (3.7).
Analogia cu zilele din urmă ale creştinătăţii este vizibilă. Noi nu avem un „contract“ cu Domnul nostru; totuşi, suntem într-o legătură intimă cu El, Cel care a vândut totul pentru a ne avea. Cum stau lucrurile cu fidelitatea noastră? Infidelitatea începe în inimă. Acolo unde dragostea lui Hristos scade, diavolul va putea uşor să ne depărteze de „simplitatea faţă de Hristos“ (2 Corinteni 11.3) şi să ne abată de la ascultarea de Cuvântul Său.
Nu te lăsa iritat de nimic: Domnul Isus observă pe fiecare creştin care îi rămâne fidel Lui şi Cuvântului Său (Maleahi 3.6). Cine se leagă de El este privit de El ca „proprietatea Sa specială“ (Maleahi 3.17). Este o răsplată mare, pentru care suferim totul!
11. Defăimăm sau dăm onoare?
A defăima înseamnă a răspândi lucruri neadevărate despre cineva, pentru a distruge prin aceasta renumele său. Poate cunoşti un caz în care au fost răspândite lucruri neadevărate despre un semen sau chiar despre un frate sau o soră. Cum s-a întâmplat aşa ceva? Nu este oare uimitor, că neadevărul se răspândeşte deseori în cercuri mari şi cu viteza fulgerului? Să ne gândim la trei cauze posibile:
1. Pentru că omul este stricat din fire de la căderea în păcat, se simte el însuşi mai bine, când se poate înălţa peste ceva, care este mai rău decât el. Acesta ar fi un motiv pentru care veştile rele se răspândesc în medie de nouă ori mai repede decât veştile bune.
2. Defăimarea este o necuviinţă, pe care diavolul o susţine. Să reţinem: pentru cuvântul „defăimător“ în textul grecesc este acelaşi cuvânt ca pentru „diavolul“ (diabolos).
3. Deseori, neadevărul nu poate fi recunoscut imediat. Perfidia constă tocmai în amestecul adevărului cu minciuna.
Defăimarea nu este un lucru nou, ci a existat întotdeauna. Poate cineva întreabă: „De ce ar fi oamenii din timpul sfârşitului creştinătăţii în mod deosebit defăimători?“ Să ne amintim: printre caracteristicile prezentate în numerele anterioare ale revistei am enumerat: iubirea de sine, lăudăroşenia şi mândria (2 Timotei 3.2). Cine se miră că pe lângă acestea apare şi defăimarea? Acolo unde „eul“ domină viaţa socială, nu ne putem aştepta să i se dorească tot binele aproapelui. Gândul ţintă ar fi mai degrabă de a ieşi bine persoana ca atare. A strica renumele altora pare să fie un ajutor binevenit în acest sens.
Cel care doreşte să fie cu adevărat creştin, nu va accepta defăimarea; acela nu va dori să devină o unealtă a diavolului. Principiul lui Dumnezeu, cunoscut deja în Vechiul Testament, este: „Să nu umbli încoace şi încolo ca purtător de vorbe“ (Levitic 19.16). „Onoraţi pe toţi“ (1 Petru 2.17). Să punem la inimă acest îndemn!
Este cu totul altceva să suferim ca creştini din cauza comportamentului defăimător al semenilor. Şi acest lucru este actual. Ultimele zile sunt numite şi din acest punct de vedere „timpuri grele“, pentru că ele sunt greu de suportat pentru credincioşii fideli.
A simţi pe propria piele defăimarea, nu este o bagatelă. Pentru a putea să accepţi ca ea să treacă peste tine în linişte şi cu calm, este nevoie de foarte multă putere. Dar în noi înşine nu avem această putere. Cheia succesului constă în smerenie sinceră şi bucurie în Domnul nostru. Un exemplu concludent găsim în acest sens în Mefiboşet, nepotul împăratului Saul. Despre el se spune că a fost defăimat de slujitorul său Ţiba la împăratul David (2 Samuel 16.1-4). Prin aceasta, Mefiboşet şi-a pierdut toată averea. Cum a reacţionat el la aceasta? Foarte calm! Nici defăimarea, nici pierderea terenurilor nu l-au putut zgudui. De unde a luat puterea necesară? Inima sa depindea în totul de împăratul său, şi nu de onoarea sa proprie sau de averile sale. El a putut şi a vrut să renunţe la tot, după ce „domnul, împăratul, a venit în pace în casa lui“ (2 Samuel 19.30).
Numai cei care nu gândesc înalt despre ei înşişi şi care nu caută propria lor onoare, ci apreciază ceva mai bun, sunt în stare să reacţioneze calm la defăimare.
12. Neînfrânaţi – sau mai există disciplină?
„Am devenit nişte oameni de viaţă. Savurarea a devenit noua formă de viaţă a modernismului. După o zi obositoare, îţi permiţi seara ceva. Doar am meritat! Am dreptul să savurez. Astfel trăim într-o societate revendicativă. Forma savurării arată desigur diferit: o mâncare bună, un film bun, o cană cu cappuccino, o vizită într-un parc de distracţii, o bucată de ciocolată, sau chiar două? Am uitat să renunţăm. Ne lăsăm desfătaţi. Dorim să avem totul în mărime mare. Tocmai de aceea şi ciocolata Ritter Sport face reclamă cu „XXL“: foarte crocant, foarte groasă! Trebuie să fie gustos, să ne placă! Considerăm că trăim numai când putem savura. Visăm la ţara huzurelii şi muncim la realizarea ei... Nu mai reuşim să ne punem limite. Nici nu mai vrem de fapt. Cât timp ne merge bine, nu există niciun motiv de panică“ (Stephan Holthaus).
Aşa descrie autorul Stephan Holthaus tendinţa socială a timpului actual. Cât de uşor ne lăsăm noi creştinii influenţaţi de spiritul vremii! „Dar dacă Dumnezeu ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele (1 Timotei 6.17), atunci nu este nevoie să ducem o viaţă de asceţi“ replică cineva. Aşa este, Biblia nu obligă pe nimeni la asceză. Dar ea nici nu spune că toate binecuvântările naturale care stau la dispoziţie trebuie să fie revendicat de noi. Din contră, ea atrage atenţia asupra pericolului ca folosinţa peste măsură a lucrurilor „permise“ să ducă la o dependenţă. În acest context, apostolul Pavel spune: „Nu mă voi lăsa stăpânit de nimic“ (1 Corinteni 6.12).
Alte versete arată că lui Dumnezeu îi place când copiii Săi renunţă de bună voie la ceva care de fapt le-ar reveni. Să ne gândim la nazireu. El renunţa la vin şi alte băuturi (o imagine a bucuriei pământeşti) pentru a se dedica în întregime lui Dumnezeu (Numeri 6). Astfel este necesar să renunţăm la binecuvântări fireşti, pentru a obţine binecuvântările spirituale.
De asemenea există exemple care arată că credincioşii au renunţat pentru a ajuta alţi credincioşi în nevoi (2 Corinteni 8.1). Cel mai mare exemplu în acest sens este desigur Domnul Isus: El a fost bogat, şi s-a făcut săract pentru noi (2 Corinteni 8.9). El a renunţat la totul, chiar şi la dreptul Său de a trăi.
Să ne dăruiască Domnul tuturor echilibru şi autostăpânire. Să facem cum a făcut Ionatan. Preocuparea sa principala nu era căutarea mierii (o imagine a binecuvântărilor fireşti), ci el s-a luptat pentru Dumnezeul său. În mijlocul luptei a savurat puţin din mierea pe care Dumnezeu i-a scos-o în cale. Aceasta i-a dat înviorarea necesară, pentru a putea lupta mai departe. „Orice luptător pentru premiu se înfrânează în toate“ (1 Corinteni 9.25).
13. Trădători sau prieteni?
Cine aude sau citeşte despre trădare sau trădător se gândeşte imediat la Iuda Iscarioteanul. Aceasta o fac nu numai cunoscătorii Bibliei, ci chiar şi lumea vorbeşte despre Iuda, trădătorul. El a devenit proverbial cu fapta sa condamnabilă. Poate aceasta se datorează faptului că această faptă rea este amintită deseori. De fiecare dată când Iuda Iscarioteanul este amintit în Evanghelii, respectivul scriitor adaugă: „care L-a vândut“.
O trădare este o înşelare gravă a încrederii. Domnul nostru a simţit acest lucru în mod deosebit. La El se referă cuvintele profetice ale lui David: „Pentru că nu un vrăjmaş m-a insultat, atunci aş fi suportat; ... ci tu, ... sfătuitorul meu şi prietenul meu: noi am avut dulci destăinuiri împreună“ (Psalm 55.12-15). Ne putem închipui o trădare mai gravă decât a folosi dragostea unui om, pentru a o utiliza contra lui? Nu.
Oamenii îi trădează pe alţii pentru a obţine pentru sine avantaje sub formă de bani, putere sau onoare. Aceasta se aplică şi la Iuda. În perioada viitoare de necaz mare, lucrurile vor sta la fel, când iudeii fideli vor fi predaţi sinagogilor şi închisorilor. Domnul Isus le-a profeţit ucenicilor Săi: „Veţi fi predaţi chiar de părinţi şi de fraţi şi de rude şi de prieteni, şi îi vor omorî pe unii dintre voi“ (Luca 21.16). Aproape de necrezut: chiar şi rudele apropiate sunt trădate. Dar aşa este omul fără Dumnezeu.
A fi trădat din cauza credinţei – aşa cum a fost şi Daniel în vremea sa – poate merge până la extremă. Pentru aceasta este nevoie de o credinţă vie în Dumnezeul cel viu. Dar este un privilegiu. Domnul numeşte fericiţi pe astfel de oameni (Matei 5.11, 12).
Creştinii credincioşi nu trebuie să fie niciodată trădători. Să ne verificăm practica vieţii noastre în toate domeniile. Este cu totul altceva când cineva vede pe fratele său păcătuind (1 Ioan 5.16), îi atrage atenţia şi, în cazul unui păcat foarte grav, informează Adunarea despre aceasta. Aceasta nu înseamnă trădare. Noi suntem obligaţi faţă de Dumnezeu să judecăm răul din Adunare (1 Corinteni 5). Aceasta nu înseamnă abuz de iubirea de fraţi, ci adevărată iubire, care caută ce este mai bun pentru fratele: întoarcerea sa la Dumnezeu.
„Prietenul iubeşte oricând“ (Proverbe 17.17).
14. Nechibzuiţi sau atenţi?
Cuvântul grecesc pentru „nechibzuiţi“ poate fi tradus şi cu „pripiţi“ (Fapte 19.36). Este vorba despre oameni care urmează fără să gândească şi fără scrupule voinţa lor proprie, indiferent cât i-ar costa. Cine nu este de acord că acest comportament caracterizează societatea noastră? Un motiv pentru un astfel de comportament ar fi lipsa timpului. Acum nu ne ocupăm de faptul dacă într-adevăr ne lipseşte timpul. Dar în orice caz, timpul nostru este caracterizat de o agitaţie înfrigurată. Multe lucruri se fac în grabă. Cine ia decizii într-o stare de agitaţie, va lăsa deoparte anumite condiţii marginale. Aceasta poate avea urmări fatale. Tragic este când alţii trebuie să sufere din această cauză.
Dar motivul principal este altul, iar caracteristicile timpului sfâşitului prezentate în 2 Timotei 3 arată aceasta clar. Cine acţionează pripit urmăreşte de fapt un ţel. Din nefericire, foarte rar este vorba despre un lucru al lui Dumnezeu sau de binele „aproapelui“; de cele mai multe ori, „eul“ trebuie să fie satisfăcut. Lista caracteristicilor timpului sfârşitului începe cu iubirea de sine şi de aici nu ne putem aştepta la lucruri bune.
În căutarea unui exemplu adecvat pentru grabă, mi-am amintit de Ioab, căpetenia armatei lui David. Cu siguranţă, erau puţine persoane în împărăţia lui David care au făcut atâtea fapte de vitejie ca Ioab. El nu era un laş. Când lupta s-a declanşat din faţă şi din spate, a luat măsuri strategice şi a sperat în ajutorul lui Dumnezeu (1 Samuel 10.9). Astfel, a obţinut unele victorii. Dar îngrozitor este faptul că el lupta în cea mai mare parte pentru sine – fără să ţină seama de pierderi. Cu toţi cei care puteau să-i pericliteze poziţia, încheia repede. A început cu omorârea lui Abner, căpetenia oştirii lui Saul (2 Samuel 3), şi a încheiat cu omorârea lui Amasa, pe care David îl pusese ca şi căpetenie în locul lui Ioab (a se compara 2 Samuel 19.13 cu 2 Samuel 20.8). Deşi din exterior se părea că este de partea lui David, Ioab nu lupta de fapt pentru David. Între cei doi nu era nicio legătură de inimă. Pentru împăratul David, care era îndurător, fiii Ţeruiei erau prea duri (2 Samuel 3.39). Astfel, Ioab s-a descalificat: el nu a fost cuprins în lista eroilor lui David (1 Samuel 23).
Să nu rămânem orbi cu privire la noi înşine când citim acestea despre Ioab. Acţionăm şi noi în pripă şi căutăm folosul nostru propriu (Filipeni 2.21)?
„Orice om chibzuit lucrează cu cunoştinţă“ (Proverbe 13.16).
„Înţeleptul se teme şi se depărtează de rău, dar nebunul este îngâmfat şi încrezut“ (Proverbe 14.16).
„Cel care se încrede nu se va grăbi“ (Isaia 28.16).
Nu există nimic mai greu pentru un om, decât să aştepte în linişte şi să nădăjduiască. Independenţa şi voinţa proprie caracterizează toată acţiunea omului. Totuşi, nimic nu îi aduce o mai mare binecuvântare, decât umblarea pe calea ascultării şi supunerea sub voia lui Dumnezeu. Atât ascultarea, cât şi supunerea ne sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu în învăţătură şi în practică; învăţătura este pentru avertizarea noastră, iar practica pentru îmbărbătare.
Domnul îi lasă adeseori pe credincioşi să aştepte foarte mult timp. Noe nu a putut accelera modul de desfăşurare a potopului. Avraam nu a putut constrânge venirea lui Isaac. Iacov a trebuit să aştepte mulţi ani până la împlinirea promisiunii. Întreaga ceată a celor mântuiţi, care doresc răpirea, a aşteptat deja de două mii de ani. Şi totuşi: „Cel ce vine va veni şi nu va întârzia“ (Evrei 10.37).
15. Îngâmfaţi sau modeşti?
La cine ne gândim când citim în 2 Timotei 3.4 despre oameni îngâmfaţi sau încrezuţi? Poate la un om arogant? La prima vedere, da, dar nu se limitează numai la atât, deoarece îngâmfarea nu se vede întotdeauna imediat. Dar tocmai în zilele din urmă ale creştinismului, când iubirea de sine domină oamenii, sunt mulţi care consideră că sunt ceva şi prezintă aceasta în public. Ei se fac mai mari decât sunt, se îngâmfă. În spatele îngâmfării nu stă altceva decât o formă a mândriei.
Epistola adresată bisericii din Laodiceea descrie aceşti oameni. Este vorba despre oameni care se numesc creştini, chiar dacă mulţi dintre ei nu au viaţă din Dumnezeu: „Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic“, spun aceştia (Apocalipsa 3.17). Ei se leagănă în autosiguranţă şi în automulţumire; ei sunt de părere că nu au nevoie de nimic, nici pe departe de a fi dependenţi de cineva. Ce imagine tristă a unei creştinătăţi „deviate“!
Iacov vorbeşte în epistola sa despre o formă a îngâmfării, pe care noi nu am fi recunoscut-o la prima vedere ca atare. Oare este ceva de replicat, când cineva spune: „Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate şi vom petrece acolo un an şi vom face comerţ şi vom câştiga“ (Iacov 4.13)? Da! Cine vorbeşte astfel „îşi arogă dreptul de a dispune de timpul său şi de a-şi căuta meritul său, fără să privească la Dumnezeu sau să aştepte călăuzirea Sa şi descoperirea voii Sale“ (J.N. Darby). Din context se observă că nu este vorba de a nu face niciun fel de afaceri sau de a nu planifica activităţi viitoare. Acest lucru este necesar. Problema se pune cum ne facem planurile. Ţinem noi seama de faptul că nimeni nu ştie „ce va fi mâine“ (versetul 14)? Întrebăm care este voia Domnului (versetul 15)? Dacă nu, atunci trebuie să acceptăm reproşul pentru lăudăroşenie (versetul 16).
Cât de mărunţi şi neînsemnaţi suntem noi oamenii! „Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el?“ (Psalm 8.4). Nimeni nu trebuie să-şi închipuie că este ceva. Ceea ce suntem, suntem în „Hristos Isus, care a fost făcut pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris, «Cine se laudă să se laude în Domnul»“ (1 Corinteni 1.30, 31).
16. Iubitori mai mult de plăceri sau iubitori de Dumnezeu?
Germania este considerată campion în organizarea timpului liber. Mijloacele de informare oferă în fiecare săptămână idei pentru petrecerea timpului liber.
Bucuria plăcerilor împinge în plan secund hărnicia, îndeplinirea obligaţiilor şi disciplina. Când meseria, şcoala sau alte activităţi nu mai fac plăcere, se caută repede căi de ieşire. Din nefericire, se renunţă câteodată şi la activităţile creştine. Dacă frecventarea orelor de rugăciune, sau citirea Bibliei, sau... nu-mi mai plac, renunţ la ele, nu?
Ca şi creştini nu trebuie să decidem în funcţie de factorul plăcere; pentru noi sunt importante criteriile spirituale. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, vom fi ascultători (1 Ioan 5.3). Îl vom întreba pe Dumnezeu ce doreşte El de la noi.
A fi creştin şi plăcerea nu se exclud una pe alta. Dar cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, va vedea că El dă mai mult decât plăcerea; El ne dă bucurie. Aici este o mare deosebire. Cineva s-a exprimat astfel: „Plăcerea este orientată spre clipă... Plăcerea are nevoie mereu de înnoirea atracţiei, altfel apare plictiseala. Plăcerea înseamnă petrecerea timpului... Plăcerea în comparaţie cu bucuria este ca aparenţa în comparaţie cu durabilitatea.“
Bucuria creştină este o bucurie care rămâne şi care poate fi savurată deplin. Ea se referă la o Persoană neschimbată şi la Cuvântul Său neschimbat: „Inima voastră se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră“ (Ioan 16.22). Şi pentru noi au valabilitate aceste cuvinte. Domnul nostru ne doreşte bucuria Sa, pe care a putut-o savura în părtăşia cu Tatăl Său aici pe pământ: „Pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină“ (Ioan 15.11). Bucurie deplină – cine nu doreşte aşa ceva?
Am putea numi încă multe versete referitoare la subiectul „bucurie“. Poate vă luaţi ceva timp şi veţi căuta şi altele. Atunci veţi observa că acele versete ne vor îndemna să-L iubim pe Domnul, să-L urmăm şi să aducem rod. „Plăcerile vieţii“ ne pot înăbuşi şi nu permit ca rodul spiritual să rodească (Luca 8.14).
17. O formă de evlavie sau viaţă de credinţă plină de putere?
La finalul listei se vorbeşte despre o formă de evlavie, care de asemenea caracterizează oamenii. Este doar o formă, adică o evlavie exterioară trăită. Totuşi, este groaznic când oamenii, care fac răul, au în acelaşi timp o relaţie exterioară cu Dumnezeu.
Ce putem înţelege printr-o „formă de evlavie“? Desigur, de aceasta ţin etapele creştine, cum ar fi botezul, confirmarea şi cina, dar şi mersul la biserică / frecventarea adunării, rugăciunea la masă şi „faptele bune“ zilnice. Sau să ne gândim la Crăciun! Cât de importantă este pentru mulţi creştini această sărbătoare cu toate formele: ieslea, bradul şi muzica!
În timpul în care Fiul lui Dumnezeu a trăit aici pe pământ, iudeii erau într-o stare asemănătoare ca mulţi creştini astăzi. Ei ţineau sărbătorile prescrise, respectau sabatul, citeau Legea în sinagogă şi făceau milostenie. De asemenea genealogiile, rangul şi numele erau în prim-plan. Dar în interior, lucrurile stăteau foarte rău. De aceea, învăţătorii au primit o apostrofare aspră: „Sunteţi ca mormintele văruite, care în afară se arată frumoase, dar înăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice necurăţie“ (Matei 23.27).
Oamenii acceptă să stea de partea unei forme de evlavie, dar nu de partea puterii evlaviei. Astfel se pierde totul. În ce constă puterea evlaviei, adică puterea de a duce o viaţă spre onoarea lui Dumnezeu? Numai în Persoana lui Isus! Cine a primit o viaţă nouă prin credinţa în Domnul Isus şi se lasă în continuare format de El, cunoaşte puterea Sa care schimbă. Taina evlaviei este Fiul lui Dumnezeu, nu ţinerea anumitor tradiţii exterioare: „Mare este taina evlaviei: Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“ (1 Timotei 3.16). Adevărata evlavie se dezvoltă acolo unde adevărul despre Hristos este cunoscut şi apreciat. Cine este indiferent faţă de El şi lucrarea Sa de ispăşire, se sustrage oricărei premise pentru o viaţă care Îl onorează pe Dumnezeu.
Să nu ne mulţumim cu o formă de creştinism, ci să umplem toate formele biblice cu putere şi conţinut. Numai aşa suntem binecuvântaţi.
Poate am reuşit prin această serie referitoare la ultimele zile ale creştinătăţii să trezim conştiinţa cu privire la „seriozitatea situaţiei“. Să nu deznădăjduim în aceste „vremuri grele“. Un „om al lui Dumnezeu“ (2 Timotei 3.17) este cineva care reprezintă aici pe pământ interesele lui Dumnezeu, dar care pe de o parte va trebui să se depărteze de oamenii răi descrişi mai sus (cap. 3.5), iar pe de altă parte să rămână în ceea ce a învăţat. Cât de important este să ne bazăm mereu pe Sfânta Scriptură, care „poate să te facă înţelept spre mântuire, prin credinţa care este în Hristos Isus“ (3.15). În El suntem mai mult decât biruitori!
Evlavios este omul care nu are nicio altă motivaţie, decât să-i fie plăcut lui Dumnezeu, pe care Îl cunoaşte prin credinţă.
Omul religios îşi alcătuieşte însă o formă de evlavie, iar dacă există numai această formă, atunci ea este una din stările cele mai periculoase: acel om recunoaşte că cunoaşte adevărul, îl are în mâini, dar se sustrage acţiunii sale. Ştiind ce Îi este plăcut lui Dumnezeu, omul face ceea ce îi place inimii fireşti. Aşa a fost în cazul păgânilor din Romani 1.18 şi aşa este şi în cazul oamenilor din acest timp greu al ultimelor zile, dar într-un stadiu mult mai grav, pentru că aceşti oameni, deşi au adevărul creştin, au doar o formă de evlavie, tăgăduindu-i puterea (2 Timotei 3.5).