Supunerea

„Luaţi jugul Meu asupra voastră". (Matei 11.29) 　

Întreaga putere, cît şi întreaga slujbă adevărată şi reală sînt urmarea unei predări depline. Îngrijorările nu ne-ar tulbura, dacă n-ar găsi în noi vreun lucru care nu este în armonie cu Dum-nezeu; ele ne-ar atinge uşor, în treacăt, ca o adiere, fără să ne zdruncine. Atîta timp cît voinţa nu a fost zdrobită în faţa măreţiei lui Dumnezeu, nu se poate să fii într-o stare bună înaintea Lui. Nimic altceva nu formează inimile noastre şi nu zdrobeşte voinţa noastră, ca bucuria pe care o găsim în Domnul Isus Hristos, în părtăşia cu Tatăl.

De fiecare dată cînd lucrez potrivit propriei mele voinţe, în orice lucru, înlătur drepturile lui Dum-nezeu cîştigate asupra mea prin sîngele Domnului Isus Hristos. Zdrobirea voinţei noastre este un mijloc însem-nat de a ni se dărui înţelepciunea.

„Aşa ai găsit Tu cu cale" (Luca 10.21). Acesta este temeiul bucuriei Domnului Hristos. Libera voinţă nu este altceva decît sclavia Diavolului!

Trebuie ca inimile noastre să fie bine îndrumate, iar voinţa noastră să fie zdrobită. Dacă îl privim pe Domnul Hristos aşa cum ne este înfăţişat în grădina Ghetsimani, mai putem noi să căutăm să se satis-facă voia noastră?

Este o deosebire surprinzătoare între un suflet a cărui voinţă a fost zdrobită şi supusă şi a unuia care, deşi caută să facă binele, îl face după propria sa voinţă. Cel care trăieşte cu Dumnezeu nu este dur, ci supus. Nu există spirit mai blînd şi mai capabil de sentimente delicate, ca un spirit supus. în acest caz, voinţa este separată de sentimente, fără ca să le înlăture; şi acesta este un lucru foarte preţios.

Dumnezeu este plin de milă şi de îndurare faţă de noi şi fată de slăbiciunea noastră. El este duios şi milos în căile Sale; dar, dacă sîntem hotărîţi să urmăm propria noastră voinţă, El ştie cum s-o zdrobească. Cea mai rea dintre pedepse este să ne lase să ne urmăm propriile noastre căi.

Domnul Isus Hristos a intrat în suferinţele omeneşti (oboseala, foamea) cu o inimă care nu şovăia niciodată cînd I se înfăţişa o lucrare a dragos-tei. Este un lucru atît de duios şi de preţios să-L vezi în aceste împrejurări şi să înţelegi că în toate, El nu avea nici o voinţă proprie. Cînd I s-a spus: „Cel pe care-l iubeşti este bolnav" (loan 11.36), am fi crezut că va porni la drum îndată. Nu, „El a rămas încă două zile în locul unde era"; El nu avea încă îndrumarea Tatălui Său. Noi înţelegem acum că această întîrziere avea ca scop arătarea divinităţii Sale; însă, ca Slujitor, El nu avea nici o poruncă şi din pricina aceasta nu pleca. Această situaţie pare prea aspră; casa Lui - dacă s-ar putea spune că ar fi avut una aici pe pămînt - era această casă din Betania. Nu îl veţi vedea niciodată pe Domnul Hristos ieşind din poziţia Sa de slujitor şi, în acelaşi timp, El nu a fost aici pe pămînt decît perfecţiunea dragostei.