Slujba noastră şi premisele ei

În prima epistolă către Tesaloniceni sunt enumerate trei lucruri care îi caracterizau pe acei începători în credinţă. Ei (1) s-au întors de la idoli la Dumnezeu, pentru (2) a-i sluji Dumnezeului celui viu şi adevărat şi (3) pentru a-L aştepta din ceruri pe Fiul Său (1.9, 10).

Să ne verificăm fiecare în parte, dacă pot fi spuse acestea şi despre noi. Dacă ne lipseşte unul din aceste trei lucruri, suntem creştini „diformi“. Atunci înseamnă că dezvoltarea noastră spirituală nu a fost normală de la început sau s-a întrerupt într-un loc.

Când nu eram întorşi la Dumnezeu, aveam şi noi idolii noştri. Aceştia nu erau din lemn şi piatră, dar ei tronau în inimile noastre şi ocupau locul lui Dumnezeu. Lor le aparţineau simpatiile noastre, viaţa noastră, timpul nostru şi puterea noastră. La unul era sportul, maşina sau călătoriile, la altul, un oarecare om, prietenii sau societatea, la un altul, meseria, arta şi ştiinţa. În mijloc stătea însă „eul“ , idolul principal, pe care îl adoram zilnic.

Dar când inima a fost străpunsă de Cuvântul lui Dumnezeu, când lumina Sa ne-a luminat cugetul şi ne-a descoperit viaţa, când am înţeles Evanghelia şi am fost atraşi la Isus Hristos, atunci ne-am întors la Dumnezeu. Să observăm însă că tesalonicenii s-au întors de la idoli (le-au întors spatele) şi s-au îndreptat spre Dumnezeu. Dacă nu am realizat o despărţire clară de toate persoanele şi lucrurile care au ocupat în inimile noastre locul lui Dumnezeu, atunci vom rămâne nişte sugari spirituali, care au nevoie de lapte, incapabili şi nefolositori pentru orice slujbă pentru Dumnezeu, până ce vom înlătura radical idolii noştri. Acest lucru este şi spre avertizarea celor care - cum a spus odată cineva - la întoarcerea lor la Dumnezeu au părăsit lumea „en gros“, dar pe parcurs au reprimit-o „en detail“.

Dacă Duhul lui Dumnezeu pune degetul pe locul dureros al creştinismului tău prin acest verset, atunci nu întoarce spatele! Este vorba de pacea, bucuria, sănătatea ta interioară. Fă ca Iacov care a îngropat pentru totdeauna idolii străini, pe care îi tolerase atâta timp în casa sa, pentru a merge la Betel, Casa lui Dumnezeu, şi pentru a-i sluji acolo (Geneza 35.1-5)! Sau vrei să pierzi răsplata în faţa tronului de judecată a lui Hristos şi să nu-i dai lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine?

Pregătire pentru slujbă

Pavel şi Sila, cei doi mesageri ai Evangheliei, nu au rămas mai mult de trei săptămâni în Tesalonic din cauza prigonirilor mari care începuseră. Dar acei credincioşi tineri din Tesalonic, încă neexperimentaţi în unele privinţe, au început să-i slujească Dumnezeului celui viu şi adevărat. Fiind morţi împreună cu Hristos, nu mai aveau nimic a face cu viaţa veche; fiind înviaţi împreună cu Hristos, se considerau morţi faţă de păcat, dar vii faţă de Dumnezeu în Isus Hristos (Romani 6.8-11). Ei trăiau cele douăzeci şi patru de ore ale zilei pentru Dumnezeu. Fie că mâncau sau beau, fie că făceau altceva, toate erau făcute spre cinstirea lui Dumnezeu (1 Corinteni 10.31). „Şi totul, orice faceţi în cuvânt sau în faptă, faceţi toate în Numele Domnului Isus, mulţumind lui Dumnezeu Tatăl prin El“ (Coloseni 3.17). Inimile lor umplute de dragostea lui Dumnezeu şi de dragostea Mântuitorului lor nu aveau nevoie de prea multe invitaţii. Ei erau imitatori ai apostolului, modele pentru toţi credincioşii din Macedonia şi din Ahaia şi martori plini de putere. Cuvântul lui Dumnezeu şi credinţa lor în Dumnezeu s-a răspândit de acolo în toată împrejurimea (1 Tesaloniceni 1.6-8). Toate acestea s-au petrecut deja în primele luni ale vieţii lor de creştini, când erau încă începători. Pentru noi sunt o îmbărbătare, dar ne fac şi de ruşine.

Deci viaţa şi slujba pentru Dumnezeu pot începe „din cea dintâi zi“ (a se compara Filipeni 1.5). Dar pe de altă parte este remarcabil faptul că fiecare, şi în mod deosebit cel pe care Domnul l-a chemat pentru o anumită lucrare, trebuie să fie pregătit de El pentru slujire. Activitatea noastră exterioară trebuie să corespundă gradului de creştere interioară. Pentru a explica mai bine aceasta, vom privi două aspecte din viaţa lui Iosua.

Israel a păcătuit împotriva primei porunci şi a jucat în jurul viţelului de aur. Atunci Moise a luat cortul întâlnirii, asupra căruia, când intra în el, se cobora norul prezenţei lui Dumnezeu, şi l-a întins departe de tabără. Cei care Îl căutau pe Domnul, mergeau la acest cort aflat în afara taberei. Iosua însă, „un tânăr, nu ieşea dinăuntrul cortului“ (Exod 33.7, 11). Moise trebuia să intre şi să iasă pentru a se interesa de starea poporului. Aceasta era slujba unui slujitor experimentat al Domnului. În schimb, Iosua a înţeles că pentru el, ca tânăr, era mult mai bine să rămână în cort, atâta timp cât nu era rândul lui să exercite o astfel de slujbă.

Şi pentru noi toţi este foarte important ca, despărţiţi de tot ce este rău, să rămânem în apropierea şi în prezenţa lui Dumnezeu. Acolo vom fi conduşi în părtăşia gândurilor Sale. Acolo, privind dragostea Sa pentru cei pierduţi, primim noi impulsuri pentru a participa la răspândirea Evangheliei. Acolo vom fi pregătiţi încetul cu încetul pentru o slujbă bună şi eficientă în poporul Său, slujbă la care ne va conduce mai târziu.

În istoria lui Iosua ni se atrage atenţia încă asupra unui fapt neapărat necesar pentru noi toţi în pregătirea pentru orice fel de slujbă (Iosua 1.1-9). După moartea lui Moise, Iosua s-a aflat în fruntea poporului pentru a-l conduce în ţara promisă. Cât de mare şi plină de responsabilităţi i s-a părut această sarcină! Dar Dumnezeu l-a asigurat: „cum am fost cu Moise, aşa voi fi cu tine: nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi“. Însă a adăugat: „Numai fii tare şi foarte curajos, ca să iei seama să faci după toată legea... Cartea aceasta a legii să nu se depărteze din gura ta şi să cugeţi asupra ei zi şi noapte, ca să iei seama să faci tot ce este scris în ea; pentru că atunci vei avea reuşită în căile tale şi atunci vei prospera.“

Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa semănătorului, care poate răsări în inimă spre mântuirea omului. Cuvântul ne descrie mântuirea desăvârşită în Hristos Isus şi rezultatele nemăsurate ale lucrării Sale. Cuvântul ni-L descrie pe Fiul lui Dumnezeu care, luând chip de om, ni L-a descoperit pe Dumnezeu şi a vestit Numele Tatălui. Cuvântul este hrana credinciosului şi lumina pe cărarea sa personală şi pe cărarea împreună cu ceilalţi copii ai lui Dumnezeu. Cuvântul ne arată hotărârile lui Dumnezeu cu privire la viitor. El este sabia Duhului împotriva duşmanului. Cuvântul lui Dumnezeu este deci conţinutul şi materia primă pentru toate slujbele creştine. Cât este de necesar să-l citim de la începutul vieţii noastre creştine, să cugetăm zi şi noapte la el cu dorinţa sinceră să acţionăm în dependenţă de Domnul şi puterea Sa! Numai cel care îl cunoaşte, care se hrăneşte cu el şi care poate transmite învăţăturile şi comorile sale este un instrument pe care îl poate folosi Domnul în lucrarea Sa.

O indicaţie pentru slujbă

Dacă eşti preocupat să-i slujeşti omului, atunci ai început în cercurile exterioare şi nu te vei strădui niciodată să ajungi la cele interioare. Dar dacă Îi slujeşti lui Hristos, lucrezi dinspre cercurile interioare. Când sunt în apropierea Sa, mă preocupă cei care Îi sunt mai apropiaţi. Aceasta este dragostea. Ea începe din cercul interior şi ajunge la cel exterior, la tot ceea ce se referă la Hristos şi la interesele Sale.

Încrederea în sine a slujitorului trebuie zdrobită

Moise, instruit în toată înţelepciunea Egiptului la curtea lui Faraon, era puternic în cuvânt şi faptă (Faptele Apostolilor 7.22). Dacă Moise ar fi stat în dependenţă de Domnul, atunci nu l-ar fi lovit pe egiptean. Abia după patruzeci de ani de pregătire, când Moise considera că nu era un om cu vorbirea uşoară, abia atunci l-a folosit Dumnezeu pentru salvarea poporului Său.

Înainte ca Petru să se lepede de Învăţătorul Său, a crezut că este cu un pas înaintea celorlalţi ucenici în dragostea Sa faţă de Domnul şi i-a spus Domnului: „Dacă toţi se vor poticni de Tine, eu niciodată nu mă voi poticni“ (Matei 26.33). Dar abia după ce Petru a eşuat într-un mod atât de trist în curtea marelui preot şi a aflat harul care l-a restabilit, Domnul i-a putut încredinţa mieluşeii şi oile Sale (Ioan 21.15-23).

Cel care vrea să-i slujească Domnului într-un mod plăcut şi eficient trebuie să recunoască: eu nu posed nici înţelepciune, nici putere şi nu sunt mai bun decât alţii. El trebuie să înveţe să ţină în moarte carnea cu aroganţa sa, cu egoismul ei şi voia proprie, pentru ca în dependenţă continuă de Domnul să poată fi un mesager al harului, al dragostei şi adevărului Său, care conduce sufletele la Domnul.

Oh, de am pune la inimă îndemnul: „Fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului“ (1 Corinteni 15.58)! Cine stă la dispoziţia Lui în orice timp, chiar şi pentru slujbe neînsemnate, poate fi format ca o unealtă pe care Domnul o foloseşte la realizarea planurilor Sale de dragoste: Iosua, de exemplu, care a trebuit să conducă po-porul Israel în ţara făgăduinţei prin luptă, a fost format deja cu decenii înainte în lupta contra lui Amalec, luptă în care a depins întrutotul de ajutorul de sus. Şi David, păstorul lui Israel, a fost instruit pentru slujba sa ulterioară deja la „puţinele oi“ ale tatălui său, când nu ştia nimic de slujba înaltă, pe care o va ocupa mai târziu.

Cea mai importantă şi mai frumoasă lucrare a vieţii noastre este să căutăm cinstirea lui Dumnezeu şi să slujim intereselor Sale în dependenţă de El. Probabil, oamenii vor considera acestea minore, dar în curând va avea loc o reevaluare a tuturor lucrurilor. Domnul spune: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine!“ (Apocalipsa 22.12).