Siguranţă şi sfinţenie

Siguranţa şi sfinţenia sunt legate între ele

Când Dumnezeu a scos pe Israel din Egipt, întâi le-a dat siguranţa că nu vor fi judecaţi, la adăpostul sângelui mielului înjunghiat (Exod 12). Apoi El a sfinţit pe cel dintâi născut care fusese adăpostit (Exod 13.1, 2). Siguranţa şi sfinţenia sunt arătate a fi împreună În Noul Testament. De exemplu, în Ioan 17, Domnul spunea despre siguranţa celor ai Săi, în trecut şi în viitor: „Pe aceia pe care Mi i-ai dat, i-am păzit... Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat“ (vers. 12 şi 11). Îndată după aceea El Se roagă cu privire la sfinţirea lor (vers. 17-19).

Vedem astfel că Dumnezeu vrea ca orice credincios să fie şi păzit şi sfinţit. De accea să nu puneţi în legătură siguranţa voastră cu creşterea voastră în har sau să le separaţi pe amândouă atât de mult încât să faceţi din ele cea dintâi şi a doua binecuvântare, poate cu mulţi ani de experienţă între ele.

Sfinţirea înseamnă punerea deoparte

Deşi nu este greu de înţeles cuvântul „siguranţă“, sfinţirea este unul dintre cele mai greşit înţelese cuvinte din Scriptură. Unii gândesc că ar însemna chiar prefăcătorie religioasă sau a ajunge foarte deosebit, sfânt. Nu este aşa. Cel dintâi înţeles pe care-l are în toată Scriptura este a pune deoparte pentru slujirea şi plăcerea lui Dumnezeu. De exemplu, în Exod 40.10-11 citim: „Şi să ungi altarul... şi să sfinţeşti altarul... să ungi ligheanul... şi să-l sfinţeşti.“ Apoi în Ioan 17.19 Domnul spunea: „şi Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi“, iar în 1 Petru 3.15 ni se spune: „sfinţiţi-L în inimile voastre pe Hristos ca Domn.“

Cum poate un lucru sau un obiect de metal să fie sfinţit? Ele nu pot fi făcute sfinte pentru că nu au minte sau caracter, dar puteau fi puse deoparte pentru a fi folosite în slujba lui Dumnezeu. În acelaşi sens, Domnul Isus, care era în totul sfânt, S-a pus pe Sine Însuşi deoparte în cer pentru folosul nostru; şi noi putem pune deoparte pe Hristos în inimile noastre, dându-I Lui întotdeauna acel loc de supremaţie şi onoare care pe drept sunt ale Lui.

Tot aşa, când sfinţirea este în legătură cu noi, cei credincioşi, ea are acelaşi înţeles de a fi puşi deoparte pentru plăcerea şi slujirea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu pune deoparte pentru Sine pe toţi aceia pe care i-a pus la adăpostul sângelui vărsat (Exod 13.2).

Sfinţenia ca poziţie absolută – şi practică progresivă

Să notăm cu grijă că sfinţirea noastră are două aspecte. Cel dintâi este sfinţirea ca poziţie şi absolută – un act al lui Dumnezeu cu care ne începem viaţa creştină. Al doilea aspect este sfinţenia practică şi progresivă, care continuă şi se desfăşoară pe tot parcursul vieţii noastre pe pământ.

Sfinţiţi, ca fapt împlinit

Acele locuri din Scriptură care spun despre credincios că este de pe acum sfinţit subliniază cel dintâi aspect. De exemplu, în 1 Corinteni 1.2 apostolul Pavel scria „către cei sfinţiţi în Hristos Isus“. Apoi în 1 Corinteni 6.11 spune: „dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru.“ Creştinii din Corint nu avansaseră prea mult în sfinţenia practică; ei erau vrednici să fie învinuiţi în multe privinţe, însă apostolul nu ezită să le aducă aminte că ei fuseseră sfinţiţi, după cum fuseseră şi spălaţi, şi îndreptăţiţi. Ei fuseseră puşi deoparte pentru Dumnezeu.

În Evrei 10.14 citim: „printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi.“ Sunt aceştia un grup special de credincioşi sfinţi? Nu! Toţi aceştia sunt creştini, fără deosebire – fiind puşi deoparte pentru Dumnezeu prin singura jertfire a Domnului nostru Isus Hristos.

Sfinţirea ca dorinţă, ca intenţie

Să ne uităm acum la 1 Tes. 4.3, Efes. 5.25-26 şi 2 Tim. 2.21. „Pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră... Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o... Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre cinste, sfinţit, folositor Stăpânului.“

În aceste locuri din Scriptură sfinţenia îşi are acelaşi sens de „punere deoparte“ şi este ca un obiect la care să ajungi sau o dorinţă, ceva care este intenţia lui Dumnezeu pentru cei ai Săi, ceva pe care Hristos îl face astăzi pentru Adunarea Sa, ceva ce noi individual avem să dorim şi care va fi al nostru când răspundem îndrumărilor divine. Aceasta este sfinţenia practică şi progresivă.

Realizarea sfinţeniei practice, după mântuire, deosebită de siguranţa bazată pe lucrarea de ispăşire a lui Hristos

De ce depind toate aceste lucruri? Siguranţa este întotdeauna pusă în legătură cu lucrarea de ispăşire a lui Hristos şi cu puterea Lui de a ne ţine. Realizarea noastră în sfinţenia practică, după ce am fost mântuiţi, oricât de importantă este la locul ei, nu are nimic a face cu siguranţa noastră. În noaptea aceea hotărâtoare din Egipt (Exod 12), niciun fiu întâi-născut n-ar fi fost cruţat dacă tatăl lui ar fi pus pe uşorii uşii o listă în care ar fi prezentat caracterul deosebit de bun şi purtarea frumoasă a fiului său. Siguranţa fiecărui întâi-născut depindea numai de sângele stropit. Tot aşa, siguranţa noastră, iertarea şi îndreptăţirea depind în întregime de sângele scump al lui Hristos. Suntem iertaţi „prin Numele Său“ (Fapte 10.43), suntem îndreptăţiţi „prin sângele Său“ (Rom. 5.9).

Aspectul sfinţeniei ca poziţie este bazat tot pe lucrarea lui Hristos

Aspectul sfinţeniei ca poziţie este, de asemenea, bazat pe lucrarea lui Hristos. Numai datorită jertfirii Sale suntem sfinţiţi. Ea este pusă în legătură şi cu Duhul Sfânt. Suntem „aleşi... în sfinţirea Duhului“ (1 Petru 1.2). Prin Duhul suntem născuţi din nou; şi, crezând adevărul, suntem pecetluiţi cu acelaşi Duh. În virtutea acestor fapte suntem puşi deoparte pentru Dumnezeu.

Aspectul practic al sfinţeniei depinde de Cuvântul lui Dumnezeu

Aspectul practic şi progresiv al sfinţeniei depinde de adevăr, de Cuvântul lui Dumnezeu. Ioan 17.17 spune: „Sfinţeşte-i în adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul.“ În felul acesta, străduinţa şi hotărârea inimii de a te depărta de păcat sunt foarte necesare pentru acest aspect al sfinţeniei. Dacă „umblăm în Duh“ (Gal. 5.16), nu împlinim dorinţele firii păcătoase. Hristos este Obiectul nostru şi suntem aduşi sub influenţa adevărului Cuvântului lui Dumnezeu şi deci practic puşi deoparte pentru Dumnezeu şi în gândire şi în sentimente. Această punere deoparte se continuă zi de zi.

Purtarea corectă decurge din cunoaşterea că suntem în siguranţă

Unii, în dorinţa lor de a rămâne smeriţi şi a se purta corect, spun că gradul nostru de realizare în sfinţenia practică determină gradul siguranţei noastre. Ei simt că dacă despărţim siguranţa de sfinţenie, oamenii vor gândi că sunt mântuiţi, dar vor trăi aşa cum le place. Dar noi nu le despărţim pe acestea două. Dumnezeu pune deoparte pentru Sine pe toţi cei pe care îi adăposteşte de judecată. Niciunul din cei care sunt la adăpost nu este lăsat în lume sub puterea păcatului. Totuşi facem deosebire între acestea două pentru că Scriptura le deosebeşte.

Este sfinţenia noastră atât de firavă încât ar trebui s-o ţinem într-o nesiguranţă plină de primejdii ca să n-o sfărâmăm? Este cazul să-i înspăimânţi pe copii ca să-i faci să se poarte frumos? Este metoda aceasta singura cale de a ajunge la rezultatul dorit? Este şi cea mai bună cale? Nu! Atunci cum să gândim că Dumnezeu ar trebui să-Şi terorizeze copiii? Adevărul este că purtarea corectă decurge din cunoaşterea că suntem în siguranţă şi din înţelegerea sensului pentru care suntem puşi deoparte.

Siguranţă pe baza lucrării lui Hristos, nu a sfinţirii noastre practice

O altă credinţă greşită este că progresul bun în sfinţenia practică ar întări dreptul celui credincios de a avea un loc în cer. Fiind aproape de încheierea unei vieţuiri sfinte şi a unui serviciu plin de devotament, apostolul Pavel spunea: „să plec şi să fiu împreună cu Hristos, pentru că este cu mult mai bine.“ Iar tâlharului care murea, tocmai atunci fiind pocăit şi cu puţine ceasuri de trăire în sfinţenie, Domnul Isus îi spunea: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis“ (Luca 23.43). Amândoi erau siguri de cer, numai pe baza lucrării terminate a lui Hristos şi a Cuvântului neclintit al lui Dumnezeu.

Cel credincios porneşte în viaţă cu o pregătire deplină pentru cer. Noi mulţumim Tatălui, „care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină“ (Col. 1.12). El nu ne face vrednici cu timpul; El ne-a şi făcut vrednici pentru cer.

Progresul în sfinţenia practică ne face folositori pe pământ

Totuşi un progres în sfinţenia practică va aduce îmbunătăţire în a fi folositori pe pământ. În felul acesta vom fi în stare să ne luăm mai bine locul nostru ca martori şi slujitori ai lui Hristos în această lume.

Sfinţirea progresivă nu este realizată datorită vreunui timp anumit sau printr-un act special al credinţei. Desigur, trebuie să avem încredere în faptul că am şi fost puşi deoparte de Dumnezeu pentru Sine Însuşi, dar nu ajungem la această credinţă printr-un act sau efort puternic. Credinţa lucrează, însă ea însăşi este un lucru care rămâne şi se continuă. Am crezut, dar cred şi astăzi.

Sfinţirea prin adevăr

Adevărul sfinteşte şi Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul (Ioan 17.17). Duhul Sfânt, de asemenea, sfinţeşte. El este puterea sfinţitoare pentru că El este Cel care ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16.13). Adevărul ni-L prezintă pe Hristos şi ne arată gloria Sa. Apoi, prin credinţă, în timp ce privim la El, suntem schimbaţi în chipul Său – din glorie spre glorie (2 Cor. 3.17, 18). Aceasta este sfinţenia progresivă.

Orice creştin adevărat poate spune despre sine că a fost sfinţit: „Iar din El, voi sunteţi în Hristos Isus, care S-a făcut pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare“ (1 Cor. 1.30). Poţi să vorbeşti despre tine însuţi că ai fost sfinţit, cu aceeaşi încredere cu care spui despre tine că ai fost răscumpărat.

Niciodată perfect în ce priveşte sfinţenia practică

Pe de altă parte, nici un credincios nu poate pretinde vreodată că a fost perfect sfinţit practic. Cei care sunt mai mult asemenea lui Hristos – cei mai înaintaţi în sfinţenia practică – sunt cei din urmă să spună acest lucru, pentru că Hristos, nu realizarea lor, le umple viziunea. Asemenea apostolului Pavel (Filipeni 3.8), preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul lor, este urmărit, iar dacă ar fi să mai vorbească despre ei înşişi, ar spune: „nu că l-am şi ajuns sau am şi ajuns desăvârşit“ (Filipeni 3.12).

Se socoteşte uneori că 1 Tesaloniceni 5.22, 23 ar vorbi despre credincioşi desăvârşiţi care ar fi dincolo de a fi ajunşi de ispită. „Feriţi-vă de orice formă a răului. Iar Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească deplin; şi întreg duhul vostru şi sufletul şi trupul să fie păstrate fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos.“ Totuşi, contextul acestor versete arată că „a fi sfinţit pe deplin“ nu înseamnă că firea omului vechi a dispărut. Apostolul Pavel dorea ca acei credincioşi să aibă toate cele trei părţi – întreaga persoană – în aşa fel pusă deoparte pentru Dumnezeu încât să fie păziţi de orice formă a răului. Nimic mai puţin decât atât trebuie să fie şi obiectul dorinţelor noastre pe care le aducem astăzi în rugăciune. Dar „dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi“ (1 Ioan 1.8). Deci firea veche nu este eliminată, nici un credincios nu se poate socoti pe sine însuşi perfect sau dincolo de posibilitatea de a păcătui (şi dacă încă mai păcătuieşte, trebuie să aibă încă această fire veche, pentru că numai vechea fire poate păcătui într-un credincios. – n.ed.)

Scriptura subliniază sfinţenia ca poziţie

Unii sunt uimiţi de ce pune Scriptura atât de mult accent pe sfinţenia ca poziţie sau absolută pe care credincioşii o au în mod „automat“. Raţiunea este pentru că ea are o mare importanţă pentru noi. Legea pune înaintea noastră un ideal pe care noi să ne străduim să-l ajungem; în contrast, calea lui Dumnezeu în har este să ne arate ce suntem în alegerea Sa suverană, încât noi să urmărim o purtare potrivită cu ceea ce suntem.

Niciodată nu ni se reaminteşte îndeajuns că prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos şi prin lucrarea şi locuirea în noi a Duhului Sfânt, noi am fost puşi deoparte pentru Dumnezeu. Nimic altceva nu poate fi mai potrivit să producă o purtare sfântă.