Sfinţeşte-i în adevărul Tău

Domnul Isus părăsea pământul şi Şi-a pus în această rugăciune ultimele Lui dorinţe, care sunt eterne. Tot ceea ce-I stătea pe inimă aduce în rugăciune înaintea Tatălui din cer. Rugăciunea Lui este plină de multe gânduri. Să ne oprim asupra uneia din dorinţele Lui: „Sfinţeşte-i în adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul ".

Ideea de sfinţire este o idee prăfuită de veacuri, iar frumuseţea ei nu se arată decât dacă o vom scutura bine de praful pe care veacurile l-au pus peste ea. Creştinătatea de mult a renunţat la gândul de a urmări sfinţirea, „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”, iar oamenii care au vrut să urmărească sfinţirea au urmărit-o într-un mod firesc, abătut de la Cuvântul lui Dumnezeu; şi aşa au denaturat, au schimonosit ideea de sfinţire.

Oamenii au ajuns să se scuture de sfinţire mai mult ca de păcat. Sfânt?! Dar nici nu mă gândesc la aşa ceva! ... spune omul. Îşi închipuie că pentru a fi sfânt trebuie să-ţi chinuieşti trupul - sediul păcatului - pentru că, slăbind trupul, slăbeşte şi puterea păcatului.

Se istoriseşte că, în vremurile de demult, un om, căutând sfinţirea după capul lui, nu după Cuvânt, a stat cocoţat pe un stâlp înalt de vreo 18 metri ca să-l ardă soarele, să-l bată vântul şi ploile... ani îndelungaţi. Cine trecea pe acolo desigur că îl admira: acesta, da, este sfânt! Treptat ideea de sfinţire s-a denaturat.

Sfânt înseamnă despărţit de lume şi de păcat şi pus deoparte pentru Dumnezeu, predat lui Dumnezeu, pus în slujba lui Dumnezeu. În acest înţeles Se ruga Domnul Isus pentru ai Săi, ca Tatăl să-i sfinţească în adevăr.

Din momentul în care un suflet a trecut de partea Domnului Isus, este sfânt; el s-a despărţit de lume şi de păcat şi s-a predat lui Dumnezeu, ca să facă numai voia Lui. El trebuie apoi să crească în această privinţă, ca şi în toate privinţele. Acest lucru este ca atunci când cineva este îmbrăcat militar. Din momentul în care a îmbrăcat haina militară, el devine ostaş al ţării, ca şi cel care face armată de ani de zile. Sfânt este şi cel care abia astăzi a trecut de partea Domnului Isus, ca şi cel care de treizeci de ani slujeşte Domnului Isus. Numai că acela care este mai de mult credincios are privilegiul unei experienţe mai bogate şi a unei cunoaşteri mai profunde a Persoanei glorioase a Domnului Isus.

Sfânt nu înseamnă un om desăvârşit, care nu mai poate păcătui. În adunarea din Corint erau multe lucruri care lăsau de dorit. Şi, cu toate acestea, apostolul Pavel îi numeşte „Biserica lui Dumnezeu care este în Corint şi către toţi sfinţii care sunt în toată Ahaia" (2 Corinteni 1.1). Este drept că între ei erau unele lucruri rele, totuşi erau ai Domnului Hristos. Fiind sub lucrarea Duhului Sfânt, erau îndemnaţi, mustraţi, corectaţi. „Toţi greşim în multe feluri", spune Iacov, dar nimeni să nu rămână în starea de a tot greşi, ci fiecare să urmărim desăvârşirea; iar Duhul Sfânt este mereu la lucru ca să facă din noi chipuri asemenea Domnului Isus. „Iar însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească deplin: şi întreg duhul vostru şi sufletul şi trupul să fie păstrate fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos" (1 Teşaloni- ceni 5.23).

A fî sfânt nu înseamnă numai a nu fura, a nu dansa, a nu merge la teatru etc. Acestea sunt lucruri din afară. Cineva poate să nu fure şi totuşi să fie mândru sau lacom de avere. Altcineva nu merge la teatru, dar este nervos cu cei ai lui. Altul nu dansează, dar caută întotdeauna să-şi scoată dreptate, este ars de gelozie.

Sfinţirea nu presupune întâi numai părăsirea unor lucruri din afară, ci o lucrare înăuntru, o înnoire, o curăţire, o luminare; iar lucrul acesta ţine toată viaţa. Cum este partea dinăuntru este şi cea din afară. De aceea Duhul Sfânt lucrează mereu înăuntru, pentru că „din inimă ies izvoarele vieţii". Înăuntru lucrează Dumnezeu: „Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă". Fiecare credincios să retrăiască viaţa pe care a trăit-o Domnul Hristos pe pământ. Nu noi lucrăm sfinţirea, ci Duhul Sfânt. Partea noastră este să ne lăsăm lucraţi de El şi să privim ţintă la Iniţiatorul şi DesăvârşiWtorul credinţei noastre, adică la Domnul Isus. Nu trebuie să aşteptăm ca sfinţirea să se facă prin vreo minune a lui Dumnezeu, ci ea este ceva natural pentru făptura cea nouă, dar este cu neputinţă pentru omul nenăscut din nou, pentru că el nu înţelege nimic.

Duhul Sfânt lucrează sfinţirea în noi şi-L glorifică pe Domnul Isus în noi. Domnul Hristos doreşte ca ai Săi să fie sfinţiţi în adevăr: „Cuvântul Tău este adevărul". Acesta este mijlocul pe care-l întrebuinţează Dumnezeu pentru creşterea în omul dinăuntru, pentru sfinţirea noastră. În caracterul nostru sunt o mulţime de lucruri care fac greutăţi Duhului Sfânt. Totuşi, El are multă răbdare. Îl împiedicăm de multe ori, dar El nu renunţă. Să cercetăm deci Cuvântul lui Dumnezeu în mod regulat şi să-1 citim cu semn de întrebare: Eu cred aşa? Eu fac aşa? Eu mă port aşa? Eu trăiesc aşa? Acestea ne vor ajuta să cercetăm cu folos Cuvântul. Să lăsăm Cuvântul să ne critice şi nu să criticăm noi Cuvântul. Sunt unii care critică traducerea pe care o avem. Traducerea este bună, iar dacă va fi voia Lui, Dumnezeu va ridica pe alţii care să dea o formă mai exactă şi lămurită pentru scumpul Lui Cuvânt.

Apoi Cuvântul se vesteşte şi în public. Şi mulţi pot fi câştigaţi prin Cuvântul vestit. Nu neglijaţi şi acest mijloc! Cineva poate spune: „Pot să stau acasă şi să citesc". Este adevărat, dar Dumnezeu întinde masa în adunare, acasă s-ar putea să n-ai ce a pregătit EI acolo. De aceea, neglijarea adunării nu este un semn bun. Venirea la adunare nu trebuie să fie o obligaţie, ci o nevoie simţită, pornită dinăuntru.

„Cuvântul Tău" mai înseamnă şi cuvântul spus de altul. Dumnezeu ne-a aşezat în legătură frăţească unii cu alţii. Ne putem spune unii altora ce este de folos, ne putem mângâia, mustra, învăţa.

Dacă nu ne lăsăm lucraţi de Cuvânt, Duhul Sfânt va fi împiedicat să-Şi facă lucrarea în noi şi Dumnezeu ar putea lucra sfinţirea în noi prin suferinţă.

Domnul Isus a dorit cu privire la ai Săi să fie sfinţiţi în adevăr, care este Cuvântul. Cu alte cuvinte, rugăciunea Sa poate fi interpretată aşa: «Fă-i, Tată, oameni tot mai despărţiţi de lume şi de păcat, şi tot mai predaţi Ţie, de care Tu să Te foloseşti ca de nişte unelte sfinţite şi curate, ca să ducă Evanghelia până la mari depărtări, pentru că sunt multe suflete pe care le iubeşti; iar Numele Tău să fie preamărit de toţi».