Scaunul de judecată al lui Dumnezeu şi al lui Hristos

Expresia aceasta „scaunul de judecată al lui Dumnezeu” sau „scaunul de judecată al lui Hristos” o avem în Romani 14.10 şi în 2 Corinteni 5.10, în cel dintâi verset având în vedere să prevină judecata pe care am face-o noi, unul împotriva altuia, iar în al doilea verset ca să ne îndemne să facem ce este bine.

Subiectul acesta este unul din cele mai solemne şi în acelaşi timp din cele mai binecuvântate, iar aceasta este cu atât mai mult cu cât îl înţelegem corect. Cred că fiecare faptă din vieţile noastre va fi arătată atunci înaintea judecăţii, potrivit cu harul lui Dumnezeu şi căile Sale care vor fi cunoscute atunci în legătură cu felul cum ne-am purtat.

Citim în Romani 14.12 că „fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”. Iar cuvântul din acest verset menţionează judecata în legătură cu îndemnul dat fraţilor să nu se judece unul pe altul cu privire la zile, mâncăruri sau alte lucruri de felul acesta.

Gândesc că faptele vor fi arătate aşa cum sunt; dar orice faptă din viaţa noastră depinde atât de intim de simţurile noastre lăuntrice, încât într-un anumit sens este greu să deosebeşti faptele de gânduri. Faptele arată tăria gândurilor şi a simţirilor.

Cred că toate faptele noastre vor fi arătate în amănunt atunci, înaintea scaunului de judecată, totuşi nu ca şi cum am fi în carne şi deci spre condamnare, ci ca să facă evident înaintea ochilor noştri harul care s-a ocupat de noi – pe când eram născuţi din nou sau înainte de a ne naşte din nou.

În sfaturile lui Dumnezeu sunt ales înainte de întemeierea lumii; de aceea gândesc că propria mea istorie se va desfăşura înaintea scaunului de judecată şi, paralel cu ea, istoria harului şi a îndurării lui Dumnezeu faţă de mine.

De ce şi cum am făcut aceasta sau aceea se va arăta atunci. Pentru noi scena va fi explicativă, nu de condamnare. Noi nu mai suntem în firea păcătoasă înaintea lui Dumnezeu; în ochii Săi, prin har, am murit.

Dar atunci, dacă am umblat potrivit firii păcătoase (cărnii), va trebui să vedem cum am pierdut în felul acesta din binecuvântare şi ce pierdere ne-am atras. Pe de altă parte, căile lui Dumnezeu faţă de noi, toate căile Sale înţelepte, de îndurare şi de har, vor fi cunoscute în mod perfect şi vor fi înţelese de noi pentru prima dată.

Istoria fiecăruia va apărea perfect vizibilă; se va vedea cum ai căzut şi El te-a păzit, cum ţi-a alunecat piciorul şi El te-a ridicat din nou, cum tu erai aproape de pericol şi ruşine, şi cum El a intervenit cu braţul Său.

Cred că aceasta înseamnă că mireasa se pregăteşte şi consider minunat acel moment. Atunci nu va mai fi fire păcătoasă (carne) care să fie de condamnat, ci firea cea nouă va intra în deplina cunoaştere a iubirii care, în adevărata sfinţenie, în dreptate şi în har ne-au urmărit pas cu pas în tot timpul alergării noastre.

Dacă am umblat potrivit firii păcătoase (cărnii) trebuie să vedem cum am pierdut în felul acesta din binecuvântare.

Unele părţi din viaţa noastră, până atunci în totul neînţelese, vor fi dezvăluite pe deplin şi vor deveni cu totul clare. Unele tendinţe ale firii noastre, pe care noi poate le-am judecat atât de periculoase şi ucigătoare cum erau, şi pentru înlăturarea cărora acum poate ne-am supus unei disciplinări pe care n-am înţeles-o corect, atunci vor fi perfect explicate. Şi, ce este şi mai mult, însăşi căderile care ne-au aruncat într-un chin amar, atunci vor fi văzute că erau tocmai ceea ce Dumnezeu folosea ca să ne păzească de ceva şi mai teribil. Gândesc că până atunci nu vom avea o deplină cunoaştere a răutăţii firii noastre păcătoase (a cărnii).

Cât de binecuvântat fapt pentru noi este să ştim că atunci nu numai în planul lui Dumnezeu se va termina cu firea păcătoasă, dar şi că această fire nu va mai avea vreo legătură cu noi.

De altă parte, nu mă îndoiesc, arătarea harului lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi va fi atât de măreaţă încât simţul stricăciunii firii păcătoase pe care am avut-o, dacă ar fi posibil să intre acolo, ar fi înlăturat de simţul bunătăţii divine.

De ce să nu tăgăduim şi să lăsăm morţii faptele firii păcătoase, când ne gândim la acel ceas care va veni?

Domnul să ne facă să condamnăm de pe acum tot mai mult faptele firii noastre păcătoase spre gloria harului Său. Subiectul acesta măreţ al scaunului de judecată aduce sufletul în adevăr la o judecată deplină a poziţiei noastre individuale.