Versetul zilei

Bucurați-vă întotdeauna.

1 Tesaloniceni 5:16 (VDC)

Să rămânem cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul

de W. Gschwind - 15 Martie 2016

Să rămânem cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul

De ce nu funcţionează maşina? Motorul este într-o stare ireproşabilă, mecanismul de transmisie este intact, rezervorul este plin. Ah, problema este la aprindere! Scânteia, care pune în mişcare motorul ca şi pulsul inimii, s-a întrerupt.

Probabil, unii creştini se întreabă: De ce a apărut „o întrerupere spirituală a funcţionării“? De ce este sufletul meu neroditor şi sec? De ce sunt inactiv, plictisit şi istovit în slujirea Domnului?

Îmi lipseşte învăţătura necesară? – Desigur, o învăţătură greşită despre mântuirea desăvârşită, despre poziţia noastră şi despre binecuvântările noastre în Hristos nu este o bază bună pentru odihna conştiinţei şi pentru pacea inimii. Un creştin trebuie să cunoască învăţătura despre eliberarea credinciosului de sub puterea satanei, de sub puterea păcatului şi a „eului“ omului firesc, pentru a se putea bucura de libertatea fericită a unui copil al lui Dumnezeu. Atâta timp cât nu cunoaşte „tot planul de mântuire al lui Dumnezeu“, este uşor „aruncat încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură“.

De aceea Cuvântul lui Dumnezeu pune un mare accent pe o învăţătură de bază în tot adevărul (a se compara Proverbe 3.11-18, Faptele Apostolilor 20.26-27; Efeseni 4.8-16 etc.). Dar nu este suficientă numai învăţătura bună. Şi un creştin care este „întemeiat“ în învăţătură poate ajunge la „o întrerupere spirituală a funcţionării“. „Chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa ... şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic“ (1 Corinteni 13.2).

Ce mai lipseşte? Vom explica aceasta printr-un exemplu.

În Antiohia venise la credinţă un mare număr de greci (Faptele Apostolilor 11.20-24). Acum aparţineau adunării de acolo, care participa activ la răspândirea Evangheliei printre naţiuni. Fără îndoială, aceşti fraţi tineri în credinţă au participat cu mare interes la strângerile laolaltă ale credincioşilor. Prin aceasta au putut să crească şi să ajungă la „unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos”, pentru că Domnul Se îngrijise ca în Antiohia să fie „proroci şi învăţători“ pentru a-i iniţia pe credincioşi în tot adevărul.

Unul din aceşti învăţători era Barnaba. Adunarea din Ierusalim l-a trimis în Antiohia cu scopul deosebit de a se preocupa de aceşti greci, de aceşti copilaşi în credinţă. Pe atunci era un lucru nou ca naţiunile să aibă parte în acelaşi mod ca iudeii credincioşi de binecuvântările creştinismului.

Când Barnaba a venit la aceşti greci şi „a văzut harul lui Dumnezeu“, s-a bucurat. În primul rând le-a dat sfatul „să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul“.

Automecanicii pricepuţi descoperă foarte repede defecţiunea unei maşini. Ei ştiu unde trebuie să o caute. – Astfel, şi Barnaba a fost un frate cu mare experienţă creştină şi a ştiut că cel credincios va păşi înainte numai dacă va trăi şi va rămâne în apropierea Domnului. Acest lucru este tot atât de important ca şi creşterea în cunoştinţă.

Unora dintre noi, şi probabil credincioşilor tineri, ni se pare prea simplu şi prea de la sine înţeles acest sfat al lui Barnaba. Nu i se dă zilnic expresie în rugăciunile noastre acestei dorinţe de a trăi în apropierea Domnului? Nu se repetă acest lucru în diferite variante în orele de cercetare a Cuvântului?

Să fim sinceri! Suntem gata să realizăm sfatul lui Barnaba înainte de orice studiu biblic, de orice slujbă şi de orice lucrare? Ne însoţeşte hotărârea de a rămâne alipiţi de Domnul în toate ceasurile zilei, indiferent de munca pe care o facem, de societatea în care ne aflăm? – Atunci se va observa aceasta. În apropierea Domnului, simţămintele noastre sunt atrase spre El; această apropiere reglementează comportamentul nostru faţă de lume şi ispitele ei, ne dă putere pentru biruinţă, pentru o slujbă smerită, altruistă şi devotată, pentru o mărturie pentru El prin întreaga noastră viaţă. – Există aceste lucruri în viaţa noastră?

Este vorba de hotărârea inimii unui credincios de a rămâne alipit de Domnul, deci de a rămâne la izvorul primar al dragostei, al harului, al luminii, al vieţii şi al puterii lui Dumnezeu. Acolo, credinciosului nu i se pretinde nimic, ci i se dăruieşte tot ceea ce are nevoie pentru o viaţă de evlavie. Aici nu este vorba de intenţiile bune ale omului firesc, care va trebui să recunoască foarte curând că nu le poate îndeplini.

În Proverbe 4.23 suntem îndemnaţi: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit, căci din ea ies izvoarele vieţii“. Deci, dacă inima ocupă în viaţa noastră locul central, atunci este important să rămânem alipiţi de Domnul tocmai cu inima. Ochii Săi „străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă înaintea Lui“ (2 Cronici 16.9). Numai aşa va putea funcţiona continuu „aprinderea“ de sus în această cameră ascunsă. Atunci, Duhul Sfânt ne va putea umple, călăuzi şi însufleţi, iar „izvoarele vieţii“ vor fi în concordanţă cu „roada Duhului“ (Galateni 5.22). Viaţa din Dumnezeu se va putea dezvolta în noi fără piedici.

Trebuie să rămânem cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul. Cine se preocupă cu aceasta va afla câte lucruri vor să-l atragă şi să-l alunge din acest loc vrednic de un creştin. Ele ni se par inofensive, poate chiar folositoare, până în clipa în care vrem să rămânem alipiţi numai de acest loc. Poate chiar şi „buni“ prieteni credincioşi îţi vor spune: „Nu fi chiar aşa de extrem; suntem încă în această lume şi nu ne putem izola!“ Dacă vei rămâne fidel în acest loc, vei putea exclama ca apostolul: „Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Mai mult decât atât, privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca gunoaie, ca să câştig pe Hristos“ (Filipeni 3.7-8).