Să ne iubim unii pe alţii

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu“ (Ioan 15.12). Domnul Isus a spus aceste cuvinte ucenicilor Săi înainte de a merge pe calea pe care Şi-a dovedit dragostea într-un mod deosebit, calea spre cruce. Cuvintele Domnului nu şi-au pierdut valabilitatea nici pentru noi. Porunca Sa este să ne iubim unii pe alţii. Dragostea faţă de cei care aparţin de familia lui Dumnezeu este o dovadă a faptului că am trecut de la moarte la viaţă (1 Ioan 3.14).

Nu există nici un alt cuvânt, al cărui înţeles adânc şi a cărui adevărată însemnătate să fie mai mult răstălmăcite ca acelea ale cuvântului „dragoste“. Ce înseamnă dragostea în această lume? Prin acest cuvânt, mulţi oameni nu înţeleg mai mult decât satisfacerea propriilor dorinţe. Pentru cântăreţii de mare succes aproape nu există altă temă mai îndrăgită ca „dragostea“ şi chiar şi paginile unor ziare sunt pline de acest subiect. Şi totuşi, nu este dragostea mult mai mult? Nu este dragostea cu totul altceva decât împlinirea dorinţelor şi poftelor egoiste? Fără îndoială, există şi în această lume oameni pentru care dragostea are o altă valoare. Dar pentru cineva, care este născut din Dumnezeu, are valabilitate ceea ce ne spune Biblia în această privinţă.

Dumnezeu ne iubeşte – şi noi putem să-L iubim

Dacă vom cugeta la această temă în lumina Bibliei, atunci vom fi conduşi nemijlocit spre Acela, despre care se spune: „Dumnezeu este dragoste“ (1 Ioan 4.8). Această expresie măreaţă a Bibliei nu o putem înţelege şi nici explica. Cum am putea noi, oamenii, să spunem sau să scriem cine este Dumnezeu? Dar ceea ce vedem este descoperirea dragostei lui Dumnezeu în Fiul Său. Atunci recunoaştem imediat că dragostea dumnezeiască nu este niciodată egoistă şi nu-şi caută niciodată propriul interes. Dragostea dumnezeiască se află întotdeauna în legătură cu activitatea. Dragostea este activă.

Dragostea dumnezeiască este dăruitoare şi altruistă. Fiecare cititor al Bibliei cunoaşte desigur minunatul verset din Ioan 3.16: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu“. Dumnezeu a iubit şi de aceea a dat. Iubirea şi dăruirea stau într-o legătură indisolubilă şi în acelaşi timp minunată.

Dragostea lui Dumnezeu este altruistă: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat pe însuşi Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi...“ – „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“ (Romani 8.31; 5.8). Dumnezeu nu S-a gândit la Sine, ci la duşmanii Săi. În dragostea Sa, nu L-a cruţat pe Fiul Său.

În dragostea Sa, Dumnezeu stabileşte o legătură cu omul (fără să renunţe la sfinţenia Sa, căci lucrarea de la cruce îi oferă baza în acest sens). „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt“ (Romani 5.5). Copiii lui Dumnezeu nu sunt numai în stare să savureze această dragoste şi să se bucure de ea, ci sunt capabili să arate dragoste, dragoste dumnezeiască. Dumnezeu Tatăl ne iubeşte, iar Dumnezeu Fiul ne iubeşte la fel. Această dragoste o putem împărtăşi iubind şi noi.

Această relaţie o explică Domnul Isus ucenicilor Săi. El spune: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragos-tea Mea! Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui“ (Ioan 15.9, 10). E uşor de spus că Îl iubim pe Domnul. Dar există un test simplu pentru a verifica această afirmaţie. Întrebarea testului este: „ţinem poruncile Lui, suntem gata să îndeplinim dorinţele Lui?“ Să nu ne gândim la alţii, ci să răspundem la această întrebare noi înşine.

Să-i iubim pe alţii cu dragoste dumnezeiască

Dragostea noastră nu se îndreaptă numai spre Dumnezeu, Tatăl şi Fiul, ci noi îi iubim şi pe fraţii noştri. Etalonul dragostei noastre unii faţă de alţii este dragostea lui Dumnezeu. Dacă aşa stau lucrurile, atunci dragostea nu este îndreptată spre noi înşine, ci spre obiectul dragostei noastre: fraţii şi surorile noastre. Apostolul Ioan scrie: „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu“ (1 Ioan 4.7). Îndemnul de a ne iubi unii pe alţii este motivat de faptul că dragostea este din Dumnezeu. Astfel se constituie o legătură strânsă între dragostea lui Dumnezeu pe de o parte şi realitatea că noi ne iubim unii pe alţii pe de altă parte.

Cum se exteriorizează dragostea în viaţa de zi cu zi? Se restrânge numai la a spune cât de mult ne iubim? Cu siguranţă, nu! Ne-am putea imagina o pereche care numai vorbeşte despre dragoste, dar care nu o practică? Desigur, nu! Şi în acest sens, Ioan are ceva de spus: „Copilaşilor, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci în faptă şi în adevăr“ (1 Ioan 3.18). Aceasta nu înseamnă desigur că nu avem voie să spunem că ne iubim unii pe alţii, dar dragostea nu se limitează la aceasta; vorbirea nu transformă dragostea în realitate.

Dragostea nu se limitează numai la simţuri. Desigur, inima noastră are simţăminte. Dragostea are mult de-a face cu ele. Despre aceasta scrie tot Ioan: „Dar cine are bunurile lumii şi îl vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?“ (1 Ioan 3.17). Totuşi este adevărat că nici cuvintele, nici simţurile nu pot da dragostei amprenta ei importantă. Pentru aceasta este nevoie de mai mult, şi anume de faptă şi de adevăr.

„În adevăr“, adică real şi sincer, deci nu în prefăcătorie şi în nesinceritate! Recunoaştem uşor că pericolul de a nu iubi în adevăr este foarte mare, dacă credem că putem limita dragostea la cuvinte. Cu cât vorbim mai mult despre dragostea noastră faţă de fraţii noştri, cu atât mai mare este riscul ca dragostea să nu fie sinceră, ci făţarnică.

Dragoste practică

A iubi „în faptă“ este rezultatul simţămintelor lucrate de Dumnezeu în interiorul nostru. Dacă inima noastră este atinsă, dragostea nu rămâne un sentiment, ci se va dovedi activă. Invers, activitatea fără simţămintele inimii va acţiona întotdeauna cu răceală. Ambele trebuie să fie neapărat în legătură. Dragostea practică va purta caracteristicile dragostei dumnezeieşti, adică va fi în primul rând altruistă şi în al doilea rând dăruitoare. Cine iubeşte nu se gândeşte la sine şi la avantajul său propriu, ci la ceea ce îi face bine fratelui şi sorei, la ceea ce au ei nevoie. Un astfel de comportament se află în contrast faţă de ceea ce se învaţă în societatea noastră şi chiar se practică. „Fiecare îşi este aproapele său.“ După acest motto trăiesc astăzi mulţi oameni şi chiar şi copiii lui Dumnezeu sunt acut primejduiţi să se orienteze după un astfel de laitmotiv.

Dragostea practică începe prin cunoaşterea nevoilor fraţilor noştri. Aceasta presupune interes unul faţă de altul. Acolo unde lipseşte interesul, dragostei active îi este sustrasă baza. Deci fiecare personal putem cugeta dacă avem într-adevăr interese unii faţă de alţii, dacă ştim nevoile celorlalţi. Acest lucru are valabilitate în familie (soţ / soţie; pă-rinţi / copii), dar are valabilitate şi acolo unde ne strângem cu credincioşii în localitatea noastră sau acolo unde suntem puşi în legătură cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte mai întâi să ne deschidă inima unii pentru alţii.

Dragostea practică se arată în faptul că suntem gata să dăm altuia ceea ce este bun pentru el; căutăm întotdeauna avantajul şi folosul său şi nu păgubirea sa. Ioan spune chiar că suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi (1 Ioan 3.16). Aceasta merge foarte departe şi ad-literam a fost numai rareori practicată (chiar dacă în istoria bisericii există exemple în acest sens). Dar oare nu rezultă din această expre-sie gândul că dragostea presupune dăruire? Este relativ uşor să iubim când avem un avantaj. Dar dacă trebuie să luăm în seama noastră un dezavantaj pentru avantajarea fratelui nostru? Şi această întrebare ne-o putem pune personal.

Apostolul Pavel le prezintă adunărilor din Macedonia mărturia că s-au dat mai întâi Domnului şi apoi lui Pavel şi colaboratorilor săi (2 Corinteni 8.5). Dăruirea şi dragostea faţă de alţii presupune deci dăruire şi dragoste faţă de Domnul. Acestea nu vin din noi înşine, ci sunt urmarea că ne ştim iubiţi de Dumnezeu, că savurăm dragostea Sa şi o lăsăm să lucreze în noi. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi“ (1 Ioan 4.19).