Rut 4

„Boaz s-a suit la poartă şi s-a aşezat jos acolo. Şi iată că trecea cel care avea drept de răscumpărare, şi despre care vorbise Boaz. Şi Boaz i-a zis: „Prietene, apropie-te, stai jos aici! Şi el s-a apropiat si s-a aşezat. Boaz a luat atunci zece oameni dintre bătrânii cetăţii şi a zis: „Şedeţi aici." Şi ei s-au aşezat jos" (versetele 1 şi 2).

Cetatea lui Dumnezeu este locul în care locuieşte Dumnezeu (Psalmul 87.3). Nu înseamnă acelaşi lucru cu templul lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în templul Său, dar templul este aşezat în cetatea lui Dumnezeu. Dar locuiesc în cetate toţi cei care locuiesc cu Dumnezeu, care se strâng în jurul casei, în jurul locului unde Se află Dumnezeu. Aici se desfăşoară întrega viaţă a celor care locuiesc împreună, în prezenţa lui Dumnezeu Insuşi.

În cetate „sunt aşezate scaunele pentru judecată" (Psalmul 122.5). „Să-ţi pui judecători şi căpetenii în toate cetăţile pe care ţi le dă Domnul, Dumnezeul tău, în toate seminţiile tale; şi ei să judece poporul cu o judecată dreaptă" (Deuteronom 16.18). Aş sugera că acolo unde Scriptura vorbeşte despre „cetate" am putea înţelege biserica în caracterul ei administrativ, de guvernare pe pământ. Acest aspect ne este prezentat în chip desăvârşit când ne este înfătisată cetatea sfântă, Ierusalimul ceresc, care se coboară din cer, de la Dumnezeu (Apocalipsa 21.10). Este vorba acolo de Biserica proslăvită, în timpul mileniului.

Boaz a venit la locul rânduit, în cetate, ca să rezolve cazul lui Rut. Putea să facă acest lucru: Rut se bizuia numai pe el şi stătea liniştită. Boaz s-a dus, s-a suit la poarta cetăţii, în prezenţa bătrânilor. Era un loc aşezat la înălţime; în ogor, trebuie să te cobori.

Sunt lucruri de învăţat şi din aceasta. Boaz nu a pornit să soluţioneze problema îndată ce a cunoscut-o pe Rut. Nu. El a aşteptat până ce Rut a venit în locul unde el i-a dat şase măsuri de orz, pentru că ea a stat timp îndelungat la locul morţii, la picioarele lui. Ce multă pagubă şi tulburare şi ce amărăciune aduce o persoană care este primită în mijlocul fraţilor în mod prematur. Folosind limbajul cărţii Rut, am putea spune că o astfel de persoană a primit numai o singură măsură de orz. Pe de altă parte, în dorinţa lucrată în noi personal de harul lui Dumnezeu de a ajuta un suflet, să nu uităm că treapta finală de binecuvântare în timpul călătoriei pe pământ este să aducem sufletul sus, în cetate, să lăsăm problema pe seama mărturiei adunării locale. Potrivit cu gândul lui Dumnezeu, adunarea este organismul care administrează problemele spirituale pe pământ.

Dar, deşi Boaz a dus problema la poarta cetăţii, în prezenţa bătrânilor, EL vorbea cu autoritate, EL conducea soluţionarea problemei. Şi, tot astfel, deşi Domnul îşi are „scaune de judecată" acolo unde sunt adunaţi doi sau trei pentru Numele Lui (Matei 18.17-20; 1 Corinteni 5.4-13), totuşi NUMAI EL ARE AUTORITATE ÎN MIJLOCUL LOR. Ar trebui să avem si noi atitudinea celor zece bătrâni: să ascultăm ce spune El, să fim de partea concluziilor Lui, să fim martori pentru El (versetul 11).

Cel care avea dreptul de răscumpărare, despre care vorbise Boaz, a trecut, dar nu era interesat s-o răscumpere pe Rut. Nu fusese în trecut, nu era nici acum. Trecând lucrurile pe terenul nostru se naşte întrebarea: Este posibil un alt răscumpărător? Desigur, nu! Legea, faptele nu pot şterge nici măcar un păcat, Răscumpărător este numai Hristos. Legea a fost dată ca să ne ajute să înţelegem nevoia noastră esenţială, absolută de Hristos.

„De aceea nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele Legii" (Romani 3.20). Mântuirea este numai prin har! Ce greu îi este inimii noastre mândre să primească acest adevăr! Când Legea arată că este neputincioasă în a mântui, atunci vine harul, arătat în Domnul Isus Hristos. „Harul şi Adevărul au venit prin Isus Hristos" (Ioan 1.17).

De fapt, aceasta este istoria fiecărui credincios. Când devenim conştienţi de păcătoşenia noastră; încercăm să ţinem legea, ca să scăpăm de puterea păcatului. Romani 7 ne prezintă tabloul acestei lupte teribile. Dumnezeu este Cel ce îngăduie aceasta! Da. El însuşi ne duce la această luptă disperată, ca să devenim constienti de totala noastră decădere şi să scoatem strigătul „O! nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?" Să luăm seama: să nu mai punem întrebarea CE mă va scăpa, ci CINE mă va elibera. Vedem acum că O Persoană trebuie să ne elibereze. Apoi Dumnezeu ne arată cine este acea persoană, cine este Singurul Răscumpărător: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru" (Romani 7.24, 25).

Deci, Boaz a luat cazul lui Rut asupra sa. L-a chemat mai întâi pe cel ce ar fi avut drept de răscumpărare asupra Iui Rut, ca rudă mai apropiată. In felul acesta, Boaz dorea să arate că acel om nu era în stare s-o răscumpere pe Rut. Preocuparea plină de dragoste a lui Boaz pentru Rut şi Naomi era profundă şi statornică. Celălalt bărbat nu avea nimic pentru ele. El nu se sinchisise de ele nici în trecut, nici acum, când află despre ele de la Boaz. Domnul Isus S-a dat pe Sine pentru noi, pentru Biserică, pentru că ne dorea uniţi cu El.

Legea nu cuprinde dragoste şi nici nu poate să ni-L descopere pe Cel ce este Dragoste (1 loan 4.8,16).

Adevărul de asemenea se menţine prin Isus Hristos. Harul nu lucrează niciodată contrar cu dreptatea. Ele nu se contrazic niciodată una pe alta. Iată de ce a luat Boaz zece bărbaţi din bătrânii cetăţii ca să fie martori.

Cele zece porunci sunt esenţa legii şi ele trebuie să mărturisească asupra faptului că legea nu poate să mântuiască. Ce simplu şi ce repede s-ar rezolva răspunsul la întrebările din Romani 7, dacă am folosi mărturia acestor zece porunci, şi numai a lor. Dacă le folosim ca pe standardul potrivit căruia să trăim, vom constata foarte repede că suntem pierduţi şi fără nădejde de a scăpa de sub puterea păcatului. Avem totuşi ideea greşită că Dumnezeu nu cere în totul împlinirea cerinţei drepte a legii, că El ar fi mulţumit cu ceva mai puţin decât atât. Desigur, harul şi îndurarea lui Dumnezeu sunt nelimitate. In infinita Lui bunătate, El este îndelung răbdător. Şi totuşi, El trebuie să insiste asupra cerinţelor Sale sfinte şi drepte. El nu Se poate tăgădui singur. „Apoi a zis celui ce avea drept de răscumpărare: „Naomi, care s-a întors din ţara Moabului, vinde bucata de pământ care era a fratelui nostru Elimelec. Am să te înştiinţez de aceasta şi să-ţi spun: „Cumpăr-o în faţa locuitorilor şi a bătrânilor poporului meu. Dacă vrei s-o răscumperi, răscumpăr-o; dar dacă nu vrei s-o răscumperi, spune-mi ca să ştiu. Căci nu este nimeni înaintea ta cu drept de răscumpărare, iar eu sunt după tine." Şi el a zis: „O voi răscumpăra" (versetele 3 şi 4).

Inainte ca răscumpărarea să devină un fapt, trebuiau lămurite trei probleme. Prima: exista oare o persoană cu drept de răscumpărare? Nu avea importanţă cât de bogat putea fi, nici cât de mult ar fi ţinut la Rut şi la Naomi. Dacă cineva nu era rudă cu ele, nu avea drept să răscumpere. Domnul Isus Hristos S-a făcut părtaş sângelui şi cărnii ca să fie Răscumpărătorul nostru (Evrei 2.14). El a trebuit să Se facă om ca să Se dea pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare (1 Timotei 2.5,6). Dumnezeu a hotărât deja ca primul răscumpărător ipotetic să fie legea. „Căci întâi vine ce este firesc, apoi vine ce este duhovnicesc" (1 Corinteni 15.46). A doua problemă: era răscumpărătorul în stare să le răscumpere pe Rut şi pe Naomi? Boaz putea să aibă drept de răscumpărare, putea să vrea acest lucru, dar dacă nu putea plăti preţul, voinţa lui nu folosea la nimic. Celălalt răscumpărăror (legea) putea să răscumpere moştenirea, dar nu şi pe Rut şi Naomi, moştenitoarele. Boaz, bărbatul bogat şi puternic, era capabil să plătească preţul. Domnul Isus a plătit preţul imens al răscumpărării noastre. „Dar nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării pentru el însuşi, lor (răscumpărarea sufletului lor este atât de scumpă că trebuie să renunţe la ea pentru totdeauna)" (Psamul 49; 7, 8). „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos: El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să fiţi îmbogăţiţi" (2 Corinteni 8.9). în Matei 13.46 avem o ilustrare cu privire la preţul nespus de mare pe care Domnul Isus l-a avut de plătit. Ca şi acel om, Domnul Isus a vândut tot ce avea. El S-a dezbrăcat pe Sine însuşi de slavă (Filipeni 2. 6-8). Apoi, El a renunţat la poziţia Sa de Fiu al Omului, şi luând asupra Sa păcatele noastre, facându-Se păcat pentru noi, a fost părăsit chiar de Dumnezeu, în cele din urmă Şi-a dat viaţa. El a dat cu adevărat tot ce avea, ca să-Şi răscumpere Biserica. Ce slăvit Mântuitor! In al treilea rând: era Răscumpărătorul dornic să răscumpere? Boaz putea avea dreptul şi mijloacele necesare răscumpărării, dar dacă el nu voia, nimeni nu-l putea determina s-o răscumpere pe sărmana Rut şi moştenirea ei. Domnul Isus a binevoit să ne răscumpere. Scriptura ne dovedeşte din belşug acest lucru, căci ea vorbeşte despre DRAGOSTEA lui HRISTOS. Nu este vorba că ne-a simpatizat şi a vrut să ne răscumpere, ci El a fost mânat la aceasta de dragoste, o dragoste nemărginită, care poate cuceri orice. Ea a înfrânt chiar şi moartea şi judecata din partea Dumnezeului care urăşte păcatul (Cântarea Cântărilor 174 8.6, 7). Legea nu ştie de iubire, ci numai de dreptate, de aceea legea nu poate fi un răscumpărător.

După textul masoretic, Naomi deja vânduse pământul. Mulţi traducători folosesc însă timpul prezent. Această folosire este în mod evident în acord cu contextul (vezi versetele 5 şi 9). Pe de altă parte, în textul în ebraică, în care scrierea este consonantică, deosebirea între prezent şi trecut se face numai printr-o vocală (machera, faţă de mochera). Deci nu ar fi nepotrivit să fie folosit trecutul în traducerea acestui text. Oricum ar fi însă, semnificaţia spirituală este aceeaşi.

Tiatira, simbol al religiilor cu pretenţie majoritară, religii oficiale, care şi-au consolidat sistemul în evul mediu, şi-a vândut deja adevărata poziţie creştină, caracterul ceresc al bisericii, si l-a schimbat ca să capete putere în lume, ca să aibă stăpânire şi autoritate pe pământ. Ei păstrează însă adevărul unei singure Biserici, dar l-au corupt, trecând dincolo de ceea ce spune Scriptura şi susţinând că nu există mântuire în afara Bisericii. O asemenea învăţătură este străină de Scriptură. Da, Biserica ocupă un loc însemnat în Cartea Sfântă, dar sunt şi aspecte ale răspunderii şi credincioşiei personale. Este greşit să crezi că totul este dat în ansamblu, în grup şi nimic individual. Fiecare trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, personal. Fiecare, personal, în viaţa lui trebuie să aibă pace cu Dumnezeu, să fi primit Duhul Sfânt şi să recunoască autoritatea Domnului Isus în viaţa sa. Aceste răspunderi sunt personale, nu sunt răspunderile adunării. Domnul Isus nu este DOMNUL adunării, ci CAPUL ei. Suntem mădulare ale trupului lui Hristos după ce neam întors la Dumnezeu, după ce am găsit pacea cu Dumnezeu şi am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt (1 Corinteni 12.13).

Ca o reacţie împotriva credinţei de grup, susţinută de catolici şi ortodocşi, protestantismul consideră că totul este individual, personal. Protestantismul nu numai că învaţă că această credinţă este ceva personal, dar socoteşte că şi problema bisericii este tot personală, de aceea a constituit multe biserici, pentru ca fiecare să se ataşeze de biserica propriei sale alegeri. Fiecare merge acolo unde găseşte oameni care gândesc ca el.

Desigur, Naomi vânduse pământul lui Elimelec, acel teren pe care erau menţinute drepturile lui Dumnezeu (Elimelec = Dumnezeul meu este împărat) şi mai era încă şi vândut. Adevărata poziţie creştină nu mai este recunoscută de biserică si adevărul unicei biserici a Dumnezeului celui Viu este respins. Poziţia creştină este considerată la fel ca cea a iudeului sub Lege, aşa că mulţi dintre cei ce îşi zic creştini nu mai sunt recunoscuţi ca atare de Domnul. El îi socoteşte „morţi". Iar nenumăratele diviziuni din creştinătate, arătate de Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind ieşite din firea păcătoasă, din omul vechi, sunt prezentate ca un lucru foarte bun: „Sunt ca spiţele de la roată, care se unesc în acelaşi centru"...

Legea, ca principiu al omului sub răspundere doreşte să răscumpere moştenirea. Legea poate să pună conştiinţa în faţa adevărului lui Dumnezeu şi să ceară supunerea faţă de adevăr. Ea poate să-i ceară unuia care s-a întors la Dumnezeu, să nu mai fie rob al păcatului şi să rămână tare, în libertate (Galateni 5.1). Ea poate chiar să-i spună sufletului că este aşezat în locurile cereşti, în Hristos si că viaţa practică trebuie să fie potrivită cu această poziţie. Dar când te plasezi sub lege, cum mai poţi fi liber? Cei ce sunt sub lege simt în poziţia de robi (Galateni 3.23-4.7). Mai mult, când luăm poziţia omului natural pe pământ, poziţia omului sub lege, cum putem să trăim practic ca oameni care simt înviaţi cu Hristos şi aşezaţi împreună cu El în locurile cereşti (Efeseni 2.5 şi 6)? Poate cineva să se bată de o mie de ori cu pumnul în piept că este creştin, dacă este încă rob păcatului, dacă nu a fost pecetluit cu Duhul Sfânt, nu este mădular în Biserica Dumnezeului celui Viu, trupul Domnului Isus Hristos. Nu numai moştenirea, ci şi moştenitorul trebuie răscumpărat.

„Şi Boaz a zis: In ziua în care vei cumpăra ţarina din mâna Naomei, trebuie s-o cumperi şi de la Rut, moabita, soţia celui mort, ca să ridici numele mortului în moştenirea lui." Şi cel ce avea drept de răscumpărare a spus: „Nu pot s-o răscumpăr pentru mine însumi, ca nu cumva să-mi stric moştenirea. Ia tu dreptul de răscumpărare, căci eu nu pot s-o răscumpăr" (versetele 5 şi 6).

Am ajuns aici în inima problemei. Nu era vorba numai de răscumpărarea moştenirii. Nu. Trebuia să se ridice un nou moştenitor. Proprietarul legal, cel căruia Dumnezeu îi împrumutase pământul (Levitic 25.23; Apocalipsa 2.5) a murit (Apocalipsa 3.1). Dar ridicarea noului moştenitor trebuia să se facă prin Rut MOABITA. Cum putea legea să fie unită cu Rut? Era imposibil, pentru că legea însăşi cerea ca nici un moabit să nu fie primit în adunarea lui Dumnezeu, până la cea de a zecea generaţie. Admiterea lui Rut ar fi însemnat nesocotirea legii şi slăbirea puterii şi gloriei ei. Deci, dacă primul răscumpărător (simbol al legii) s-ar fi căsătorit cu Rut, si-ar fi stricat moştenirea.

In Scriptură găsim două mari principii: principiul răspunderii şi principiul harului. Cuvântul lui Dumnezeu nu le leagă niciodată între ele. Noi da, o facem adesea, dar aceasta este spre paguba noastră. Dacă Scriptura vorbeşte despre har, atunci totul este sigur, este asigurat, pentru că absolut totul este lucrarea lui Dumnezeu. Ne putem odihni în linişte, în siguranţă.

„Fiecare în parte SE VA înfăţişa înaintea Domnului în Sion". Când este vorba de răspundere însă, nu putem vedea decât căderile şi falimentul omului. Adam n-a primit decât o poruncă şi a călcat-o. Israel a călcat chiar legea care îl punea deoparte şi-l deosebea de toate naţiunile, şi prin care ar fi putut avea parte în mod permanent de binecuvântările Domnului. Adunarea şi-a părăsit dragostea dintâi şi a ajuns atât de coruptă, încât Dumnezeu a trebuit să rostească judecata Sa asupra Tiatirei. Iar când Dumnezeu a dat rămăşiţei credincioase o poziţie nouă de mărturie pentru El (Reforma), nu după mult timp a trebuit să spună: „Iţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort". In Apocalipsa 2 şi 3 este prezentată, în chip profetic, istoria bisericii în răspunderea ei pe pământ. Domnul este „Cel care spune sfârşitul de la început şi cu mult înainte de ceea ce nu este încă împlinit" (Isaia 46.10). El putea să-i spună lui Israel istoria lui viitoare şi El a procedat la fel şi cu biserica.

Primele trei biserici înfăţişate în Apocalipsa — Efes, Smirna şi Pergam au caracter ecleziastic, pentru că în ele este prezentată biserica ca un întreg, trecând prin trei perioade succesive: timpul când s-a scris Apocalipsa, perioada persecuţiilor şi cea când biserica era sub protecţia împăraţilor romani. Acestor trei biserici li Se înfăţişează Domnul, aşa cum citim la Apocalipsa 1, ca Judecătorul în mijlocul sfeşnicelor. Se adresează îngerului bisericii. Dar nu este la fel cu ultimele trei biserici. Ingerul bisericii nu este deosebit de biserică. Tiatira, care reprezintă papalitatea, are un caracter amestecat. La început, ea a purtat un caracter ecleziastic, ca şi bisericile dinaintea ei: atunci, ea reprezenta întreaga biserică. Dar corupţia a crescut în aşa măsură încât Domnul nu a mai putut s-o suporte şi a pus-o deoparte, fără să fie absorbită în bisericile care urmează, cum s-a întâmplat cu primele trei biserici. Astfel, Domnul a pus deoparte biserica catolică şi a pornit o lucrare nouă în Reformă. Această lucrare s-a desfăşurat paralel cu cea a bisericii catolice. Ca urmare, biserica catolică nu mai reprezenta întreaga biserică. Iată de ce Sardes, Filadelfia şi Laodiceea au caracter de mărturie şi nu ecleziastic.

Dar şi Sardes s-a corupt. Domnul a respins-o nu pentru marele rău manifestat public ca în Tiatira, ci pentru un rău pasiv: nu era viaţă in ea. A uitat ce a primit şi auzit. In privinţa răspunderii, biserica a căzut în chip dureros. Ea a corupt şi pervertit totul. Şi ce poate face acum primul „răscumpărător", cel al faptelor, al răspunderii? Nu poate decât să judece şi să dea Sardesul la o parte. Un asemenea răscumpărător nu poate aduce nici viaţă cuiva care este în moarte. Nu poate să ridice un nou moştenitor, pentru moştenirea vândută a bisericii. Ce poate să facă este să spună: „N-o pot răscumpăra, căci îmi încurcă toate socotelile cu moştenirea mea." Moise, cel prin care s-a dat Legea, n-a putut să conducă poporul în deplină siguranţă prin pustie; el avea nevoie de preoţie. Vezi Numeri 16.44-50. In acelaşi fel, principiul răspunderii nu poate restabili o moştenire vândută, a unui moştenitor mort. Numai Acela care are „cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor" poate spune: „cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor asculta vor trăi" (loan 5.25). Numai El poate să dea viaţă celor morţi. El dă viaţa de înviere (Romani 8.1-3).

„Odinioară în Israel, pentru confirmarea unei răscumpărări sau a unui schimb, omul îşi scotea încălţămintea si o dădea celuilalt: aceasta era ca mărturie în Israel. Cel ce avea drept de răscumpărare i-a zis lui Boaz: „Cumpăr-o pentru tine". Şi si-a scos sandala. Atunci Boaz a zis bătrânilor si întregului popor: „Voi sunteţi martori azi că am cumpărat din mâna Naomei tot ce era al lui Abimelec si tot ce era al lui Chilion si al lui Mahlon, şi că mi-am cumpărat de asemenea de soţie pe Rut, moabita, soţia lui Mahlon, ca să ridic numele mortului în moştenirea lui şi pentru ca numele mortului să nu fie şters dintre fraţii lui şi din poarta locului lui. Voi sunteţi martori azi" (versetele 7-10). Deci, primul răscumpărător mărturisea public incapacitatea lui de a răscumpăra. Sandalele simbolizează puterea şi stăpânirea (compară Ioan 1.27; Iosua 10.24; Psalmul 60.8;108.9). Intre el şi Boaz nu a fost duşmănie. La fel este cu harul şi cu răspunderea. Ele sunt opuse unul altuia, dar nu este luptă între ele. Ele lucrează la nivele diferite. Dreptatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui nu sunt niciodată în conflict. Fiecare dintre aceste două principii îşi are sfera lui de influenţă. Răspunderea este ceea ce trebuie să facă omul cu ceea ce i-a dat Dumnezeu, iar harul este ceea ce face Dumnezeu cu omul care a corupt şi a pierdut totul şi care, în ceea ce priveşte răspunderea, a dat faliment. Cât timp omul este viu, el este sub domnia legii (Romani 7.1). Dar când vine moartea, autoritatea legii încetează (Romani 7.4,6; 6.13,14). Atunci poate să lucreze Cel ce aduce viaţă în mijlocul morţii, Cel care dă viaţa de înviere. Deci, primul „răscumpărător" i-a zis lui Boaz: „Cumpăr-o tu, pentru tine!"

Cel ce a confruntat pe Sardes cu răspunderea sa, care i-a spus: „Pocăieşte-te" (Apocalipsa 3.3), Cel ce ţine în mâna Lui dreaptă cele şapte stele şi se plimbă prin mijlocul sfeşnicelor de aur, este Acela care are „cheia lui David, care dechide şi nimeni nu poate închide, care închide şi nimeni nu poate deschide" (Apocalipsa 3.7). El este Boazul bisericii. Numai El este în stare să răscumpere şi El face acest lucru.

Totul părea pierdut la Sardes. Biserica nu mai avea gândurile lui Dumnezeu cu privirea la strângerea laolată a credincioşilor, nu se mai vedea în ea nimic din ceea ce înseamnă mărturia bisericii pe pământ. Nu mai este cunoscută nici măcar poziţia creştinului ca un credincios individual. Poate că la unii, deşi şi aceştia sunt foarte puţini, a rămas cunoştinţa că au păcatele iertate. Ca biserică, Sardesul era mort. Dar s-a pierdut pentru totdeauna moştenirea? Este deci cu neputinţă ca să se bucure cineva de binecuvântările minunate pe care le dă Dumnezeu alor Săi, fie ca persoane, fie ca adunare în întregul ei? Vom vedea răspunsul Răscumpărătorului în biserica din Filadelfia.

Boaz a cumpărat tot ce aparţinea lui Elimelec, Chilion şi Mahlon. Am putea spune că dacă s-ar fi arătat dornic să cumpere numai ce aparţinea lui Elimelec ar fi fost destul. Dar ar fi venit gândul că totuşi s-a pierdut ceva. Boaz însă nu vrea să se piardă nimic din moştenirea poporului lui Dumnezeu. Nimic nu mai poate fi adăugat la Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, în timpul şederii lor în ţara Moabului, ele au resimţit influenţa şi idolatria acelei ţări. Şi tot astfel, dacă citim istoria bisericii, vom afla despre arianism, pelagianism, unitarism, despre învăţătura nimicirii celor necredincioşi (anihilarea) şi despre multe alte erezii şi doctrine false care au pătruns în biserică. Totuşi, de fiecare dată, Duhul Sfânt a ridicat stegari care au luptat contra falselor învăţături. Desigur, ei au făcut asta folosind acelaşi scump Cuvânt al lui Dumnezeu, dar au privit în mod particular adevărul Cuvântului cu privire la rătăcirile care se iveau. Şi astăzi, aceste gânduri întemeiate pe adevăr pot fi de folos. Nu s-a pierdut absolut nimic din ceea ce a dat Dumnezeu bisericii în decursul secolelor.

Boaz a cumpărat totul, ca să dea totul celor ce poartă mărturia. Boaz a putut cumpăra moştenirea numai după ce primul „răscumpărător" a fost pus deoparte. Nu putem înţelege poziţia creştină şi adevărul despre Adunare ca Trup al lui Hristos, Casă a lui Dumnezeu, câtă vreme ne aşezăm singuri sub lege. Legea a fost un îndrumător, vin pedagog spre Hristos. De aceea, oricând ne plasăm sub lege, ne întoarcem la poziţia unui credincios care a trăit înainte de jertfa de la cruce, de învierea Domnului Isus Hristos şi de coborârea Duhului Sfânt. Şi apoi, legea are autoritate asupra unuia care este viu (Romani 7.1), dar creştinii au murit împreună cu Hristos (Coloseni 3.3), au înviat împreună cu El şi au fost aşezaţi împreună cu El în locurile cereşti (Efeseni2.5,6). Biserica este unită cu Omul Slăvit în ceruri. El este Capul ei (Efeseni 1.20-23). Nici un credincios care este încă sub lege nu poate să înţeleagă şi să preţuiască aceste lucruri. In clipa în care a înţeles că a murit şi a înviat împreună cu Hristos, credinciosul vede că nu mai este sub lege.

Când Domnul a dat deoparte Sardesul, primul lucru pe care l-a împlinit prin Duhul Sfânt a fost să le dea conştienţa că au păcatele iertate şi că lucrarea de la cruce a Domnului Isus este desăvârşită. Apoi a putut să redea Adunării moştenirea lui Elimelec, adică tot ceea ce avea biserica din Efes — prototip al bisericii — când îi scria Apostolul Pavel epistola lui. Iar acesta a fost începutul Filadelfiei.

Poziţia creştinului şi poziţia bisericii simt de o slavă si de o binecuvântare infinite, dar este chiar mai mult decât atât. Este adevărat, „am fost binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti", dar — lucru important — „în Hristos". Am fost rânduiţi mai dinainte pentru înfiere, dar „în Hristos". In Hristos am fost făcuţi şi moştenitori (Efeseni 1.10-13). „în Hristos" am fost puşi să şedem împreună în locurile cereşti (Efeseni 1.23 şi 5.25-27).

Boaz n-a cumpărat numai moştenirea, ci a cumpărat-o şi pe Rut. Şi n-a cumpărat-o ca să-i poată fi roabă. Nu, ea avea să fie soţia lui. Avea un loc aproape de inima lui. Nu mai era o biată văduvă moabită, nici măcar o umilă culegătoare de spice sau una care îşi îndrepta cu respect către Boaz cererile ei stăruitoare. Nu. Locul lui Rut era alături de Boaz, în casa lui, în inima lui. Acum, nu mai primea câteva mâini de snopi, ca odinioară. Acum întreaga recoltă era a ei. Şi, mai mult decât atât, acum ea avea nu numai moştenirea lui Elimelec, Chilion şi Mahlon, ci întreaga bogăţie a lui Boaz. Acest „om viteaz şi bogat" era acum al ei. Aşa era poziţia celei răscumpărate de Boaz. Tot astfel stau lucrurile şi cu poziţia Filadelfiei.

Citind Apocalipsa 3.7-13 suntem impresionaţi de faptul că Domnul Isus leagă aici orice lucru de El însuşi. El nu Se prezintă sub un anumit aspect, cum face la celelalte biserici, ci ca CEL CE ESTE CEL SFÂNT ŞI ADEVĂRAT. Ei au păzit Cuvântul LUI şi n-au lepădat Numele LUI. EL le-a pus înainte o uşă deschisă. EL va face ca cei potrivnici să le cadă la picioare în semn de omagiu. Vor cunoaşte că EL i-a iubit. Iar ca răsplată, cel ce va birui va fi legat în întregime de EL.

Da. Bogăţia spirituală a Filadelfiei este copleşitoare. Ce binecuvântată lucrare a făcut Dumnezeu, să repună în lumină adevărurile încredinţate apostolilor, lui Pavel şi celorlalţi şi să le facă bunuri accesibile atâtor credincioşi! Şi ce luminoasă perioadă în istoria Bisericii, când cu mai bine de o sută de ani în urmă a desfăşurat o asemenea lucrare de redescoperire a izvoarelor! Să ne gândim: pe timpul apostolilor, credincioşii nu aveau întreg Noul Testament. Probabil că erau persoane care aveau una sau alta dintre cărţi. Noi avem întreaga Biblie, nu numai în adunările noastre ci şi în casele noastre. De aceea suntem cu atât mai răspunzători în a primi lumina care vine din Scripturi. Dar ceea ce a caracterizat înviorarea spirituală începută cu mai mult de 100 de ani în urmă a fost părtăşia cu persoana slăvită a Domnului Isus. EL era Cel prezentat inimilor, EL era subiectul predicilor, venirea LUI era obiectul aşteptării lor. De aceea, scrierile fraţilor din perioada de înviorare spirituală asimilată cu Filadelfia, sunt deosebit de preţioase, minunate pentru inimile care îl iubesc pe Domnul.

Care a fost începutul acestei biserici care poartă trăsăturile Filadelfiei? Au fost oamenii care au fost folosiţi de Dumnezeu în această lucrare deosebit de râvnitori în cercetarea Scripturii? Le-a dat această râvnă lumină şi putere de pătrundere? Da. Au cercetat cu ardoare şi cu duh de rugăciune Scripturile, într-un chip rar întâlnit în ziua de astăzi. Dar oare n-au fost si alţii în decursul veacurilor care au făcut acest lucru? Oare credincioşia acelor oameni a condus la întoarcerea credincioşilor la izvor, la ceea ce era la început? Desigur, aceşti oameni au dat dovadă de deosebită credincioşie, şi dacă este să comparăm credincioşia noastră cu a lor, trebuie să ne plecăm capetele, ruşinaţi. Dar, să nu uităm că chiar şi în evul mediu au fost unii care au mers cu credincioşie, pe măsura luminii pe care au avut-o şi care si-au dedicat Domnului vieţile lor.

Dar este bine de reţinut că obârşia Filadelfiei nu este de natură omenească, cât de credincioşi ar fi fost cei pe care Domnul i-a folosit drept instrumente în lucrarea Lui. Cel care a iniţiat Filadelfia este Marele nostru Răscumpărător, Domnul Isus însuşi. Pe cruce, ne-a răscumpărat cu preţul sângelui Său, dar în Filadelfia îl vedem cum ne răscumpără prin puterea Sa. Prin putere va răscumpăra Dumnezeu şi pe Israel şi, cu siguranţă, întreg universul, pe care îl va curăţi de orice nelegiuire şi de orice rău. Acest adevăr este prezentat în multe cărţi profetice din Vechiul Testament. Răscumpărarea Filadelfiei este însă cu totul aparte. Este o eliberare şi o răscumpărare prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Este dată o sămânţă nouă, actul de dăruire a puterii de viaţă, acolo unde era numai moarte. Dar acesta a fost un act public, aşa cum a fost cu răscumpărarea lui Rut. Bătrânii şi întregul popor au fost chemaţi să fie martori, să vadă şi să audă despre ceea ce a făcut Boaz.

N-au fost readuşi la viată Elimelec, Mahlon si Chilion, cum nici Sardes şi Tiatira n-au fost restaurate la poziţia şi starea Efesului din vremea când i-a fost adresată epistola. Aceste biserici au rămas mai departe ca grupuri în creştinătate, dar ele au fost puse de o parte de Domnul. Iar azi, la acestea putem adăuga şi biserica din Laodiceea. Dar nici Filadelfia nu este ceea ce a fost biserica la începutul ei. In cârmuirea dreaptă a lui Dumnezeu, El a socotit că biserica nu poate lua în stăpânire moştenirea aşa cum a dat-o Dumnezeu la început. Ne aducem aminte că în cârmuirea Lui dreaptă, Dumnezeu nu i-a permis lui Moise să intre în ţara făgăduinţei. Dar, oricum, Moise a văzut întreaga ţară în părtăşia lui cu Dumnezeu şi cu ochii Iui Dumnezeu. El a văzut cu mult mai mult decât orice israelit care a intrat mai târziu în ţară (Deuteronom 32.50; 34.1-4). Tot aşa este şi cu Filadelfia. Starea glorioasă a bisericii de la început n-a fost şi nu va mai fi restaurată niciodată. Aşa este hotărârea cârmuirii drepte a lui Dumnezeu. Dar deşi nu ni se permite să intrăm în ţară, ni se dă privilegiul s-o privim în părtăşie cu Domnul, cu ochii Lui şi în întreaga ei frumuseţe. Avem privilegiul să vedem biserica în adevăratul ei caracter, în binecuvântările ei, în unirea ei cu Capul şi cu Mirele, viitorul bisericii, ordinea divină din ea, aşa cum vede Domnul lucrurile si asa cum vor fi în slavă.

Apoi biserica va fi arătată în chip desăvârşit. Hristos o va îmbrăca cu slava Lui şi Şi-o va înfăţişa Lui Insuşi, fără pată, fără zbârcitură sau ceva de felul acesta, ci sfântă şi fără vină. Şi acestea le putem înţelege de pe acum, în părtăşie cu El, Cel care ne iubeşte cu o iubire nemărginită. Ce scump Mântuitor eşti, O, Doamne!

„Tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: „Suntem martori! Domnul să facă pe femeia care intră în casa ta ca Rahela şi ca Leea, cele care amândouă au clădit casa lui Israel. Arată-ţi puterea în Efrata şi fă-ţi un nume în Betleem" (versetul 11)!

Boaz vorbise cu bătrânii poporului. Bătrânii erau cei ce cârmuiau cetatea. Ei simt menţionaţi când este vorba de păzirea dreptăţii şi a ceea ce este legitim (versetul 2); când este menţionat şi poporul, sunt amintiţi întâi bătrânii şi apoi poporul (versetul 9). Acum însă, erau deja stabilite şi apare întâi poporul. El recunoaşte şi confirmă ceea ce face Boaz şi-i urează un nume slăvit pentru ceea ce face. Desigur, bătrânii se alătură poporului. Da, poporul din Betleem, Casa Pâinii, sunt cei care depun mărturie pentru Boaz. Ei se bucurau în fiecare zi de binecuvântările cetăţii şi erau în fiecare zi în prezenţa lui Boaz. El făcea cu dreptate orice lucru. Când el, în dragostea lui, a aşezat-o pe Rut într-o poziţie de demnitate, ei au acceptat aceasta.

Dacă trăim zilnic în părtăşie cu Domnul în poziţia minunată a Filadelfiei, în care ne-a aşezat harul Lui, nu trebuie să primim cu căldură pe oricare altul care vine în acest loc? Nu putem decât să admirăm harul care i-a binecuvântat alături de noi şi pe alţii, unindu-i cu Hristos. Dacă umblăm în strânsă părtăşie cu Domnul, atunci şi inimile noastre trebuie să fie umplute de har.

Ce cuvinte cu conţinut profetic, ce putere de pătrundere sunt cele spuse de popor! Ei pot să deosebească aici un nou început. într-un anume sens, Rahela şi Leea, începutul dintâi, sunt puse deoparte. Cele două femei amintite, în unirea lor cu Iacov simt imagini ale lui Israel şi ale neamurilor (Geneza 29). Rahela a fost cea iubită de Iacov, dar era stearpă, în timp ce Leea dăduse lui Iacov şase fii. Când Rahela a primit putere să zămislească, ea a avut doi fii: primul este Iosif, care-L înfăţişează pe Domnul Isus ca pe Cel lepădat de fraţii Săi (evreii), dar care, chiar în timpul lepădării Sale a căpătat poziţie de stăpânire peste naţiuni (Psalmul 2 şi 8; Efeseni 1.20-23). Al doilea fiu a fost Beniamin, fiul dreptei pentru Iacov, dar fiul durerii pentru Rahela. Beniamin îl înfăţişează pe Domnul Isus domnind în mijlocul lui Israel. Naşterea lui a pus capăt vechiului Israel după carne.

Când epoca lui şi a lui Iosif vor fi unite, atunci va fi împărăţia de o mie de ani, va începe o vreme de pace şi prosperitate pentru lume. Leea înfăţişează naţiunile. Ea nu este iubită de Iacov, dar este binecuvântată de Dumnezeu şi aduce roade în timpul lipsei de rodnicie a Rahelei (Geneza 29.3035), roade care duc la preamărirea Domului. Iuda înseamnă „El (Domnul) va fi lăudat".

In chemarea Rebecăi se poate vedea că Israel a fost pus deoparte, căci Rebeca înfăţişează Biserica, iar ea primeşte loc în cort după moartea Sarei (Geneza 23, 24). Din momentul în care s-a format Biserica, Israel a fost în mod public pus deoparte (Faptele Apostolilor 2.1, 1 Corinteni 12.13). Biserica a înlocuit pe Israel în ceea ce priveşte mărturia Lui pe pământ. Dar în Rut lucrurile simt si mai mult dezvoltate. Aici vedem că chiar si Leea a fost pusă deoparte. Da, şi neamurile au dispreţuit binecuvântările lui Dumnezeu şi, cu privire la mărturia lui Dumnezeu au devenit fără rod. Nu este încă vremea judecăţii lor manifeste (Romani 11.1322). Iată de ce, aici vorbeşte poporul şi nu bătrânii. Totuşi, ceea ce fusese mărturia lui Dumnezeu dată de cei dintre neamuri (bisericile din Efes, Tiatira şi Sardes) a fost pus deoparte. Era nevoie de un nou început. Rut fusese o moabită, începutul nu era al ei. Era mai degrabă al Răscumpărătorului, al harului şi puterii Lui.

Casa lui Israel au clădit-o Rahela şi Leea. Israel însemnează „Prinţul lui Dumnezeu" sau „Cel ce poartă luptele lui Dumnezeu". Noi ştim bine că adevăratul Prinţ al lui Dumnezeu este Domnul Isus, El, Viteazul Războinic pentru cauza lui Dumnezeu (Psalmul 45). El l-a învins pe Satan şi lumea şi a primit supremaţia universală. Iar caut Lui trebuie zidită (Evrei 3.6). Acesta este ţelul Iui Dumnezeu cu Filadelfia. Chiar şi numele exprima acest lucru: Filadelfia înseamnă „dragoste de fraţi", Nu-i face dragostea de fraţi pe copiii lui Dumnezeu să înţeleagă că sunt uniţi pentru totdeaunu prin legătura desăvârşirii? Nu dragostea de fraţi ne leagă între noi. Nu, ci faptul că am fost botezaţi într-un singur trup, de un singur Duh. Iar noi trebuie să păstrăm unitatea Duhului, prin legătura păcii (Efeseni 4.5). Totuşi, dragostea de fraţi ne dă conştienţa acestei unităţi. Am putea spune că trăsătura remarcabilă a Filadelfiei este că ea recunoaşte trăsătura esenţială a Bisericii: că este Trupul lui Hristos şi Casa lui Dumnezeu. Toţi creştinii adevăraţi sunt una, ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Deasemenea, Biserica este Casa lui Dumnezeu, în care locuieşte Duhul Sfânt si unde se manifestă autoritatea lui Hristos şi călăuzirea Duhului Sfânt, într-un cuvânt ordinea divină.

Efrata însemnează Jocul rodniciei," iar Betleem, „casa pâinii". Astfel, locuitorii cetăţii lui Dumnezeu doreau pentru Boaz ca, prin unirea cu Rut să capete putere în locul rodniciei şi să-şi facă un nume în casa pâinii. Pe pământ, pentru copiii lui Dumnezeu este un singur loc al rodniciei şi anume locul unde copiii sunt adunaţi în jurul lui Isus, privind numai la El, în deplină dependenţă de El. Este locul unde este recunoscută autoritatea Lui şi vinde punem întrebarea: „Doamne, ce vrei să fac?" In acest loc ne plasăm pe noi înşine sub călăuzirea şi disciplina Duhului Sfânt, pentru că, în strângerile laolaltă El exercită autoritatea Domnul vii.

Acest adevăr este prezentat în simboluri prin istoria lui Israel, de la Exod 40 la Numeri 10. îndată ce a fost ridicată casa lui Dumnezeu potrivit cu gândurile Lui (Exod 40.16-34), casa a fost umplută cu slava lui Dumnezeu. îndată după aceea, Dumnezeu a început să-Şi descopere planurile şi gândurile Sale minunate. Ele sunt arătate de la Levitic 1 la Numeri 10. Dumnezeu vroia ca poporul Său să dea la iveală roade scumpe, potrivit cu cunoaşterea inteligentă a gândurilor Lui. De aceea, la Numeri 7 se vorbeşte despre jerfele de mare preţ pe care căpeteniile, ca reprezentanţi ai poporului, le aduc Domnului sub formă de jertfă legănată, pentru ca astfel să poată îndeplini cu bine slujba Domnului. Urmează apoi sărbătorirea Paştelui şi, în cele din urmă, supunerea deplină la poruncile Domnului, prin care poporul urmează continuu norul călăuzitor (simbol al Duhului Sfânt), în timpul călătoriei prin pustie (capitolul 9).

A devenit puternic printre noi Adevăratul Boaz? Are El din partea noastră un Nume în Casa Pâinii, prin unirea noastră cu El? Alipirea noastră de Numele Lui este ea cunoscută de alţii, ca urmare a faptului că cei din afară văd belşug de hrană? Acest lucru îl dorea poporul lui Dumnezeu Iui Boaz, în Betleem, „Casa Pâinii". Desigur, acest lucru îl doreşte Duhul Sfânt cu privire la Domnul Isus, iar Duhul Sfânt lucrează această dorinţă în inima credincioşilor şi face ca ei s-o exprime. Şi oricine este al Domnului Isus, oricine L-a cunoscut pe Boazul nostru, doreşte din inimă ca Numele Lui să fie inaltat în adunare, casa m care Dumnezeu Îsi hrăneşte copiii Săi.

„Sămânţa pe care ţi-o va da DOMNUL prin această femeie tânără să-ţi facă o casă asemenea lui Pereţ, care i s-a născut lui Iuda din Tamar" (versetul 12).

Este de remarcat că nu se vorbeşte aici despre „casa lui Iuda". Este amintit, este drept, numele lui Iuda („El va fi lăudat"), dar este subliniat mai cu seamă numele lui Tamar (Palmierul). Tamar s-a legat de Iuda în incidentul menţionat la Geneza 38. Ea i-a născut un fiu, Peret. Ea a luat iniţiativa. Si, deşi la Geneza 38 sunt relatate lucruri ruşinoase, aici numele ei este amintit într-un context onorabil. Când Iuda a refuzat să i-l dea pe Şela ca răscumpărător ca să ridice sămânţă fratelui ei mort, pentru ca să păstreze numele fratelui lui, Tamar şi-a sacrificat cinstea ca să ridice această sămânţă. Ca urmare, s-au născut doi gemeni, amândoi capi de familie. Dar nu numai atât: Pereţ, care după aprecierea omenească trebuia să se nască pe urmă, a fost cel dintâi născut. De la el se trag două generaţii. Pereţ însemnează „spărtură". în el şi în Tamar vedem un simbol al puterii divine care lucrează în noi şi care produce în noi şi prin noi roade care slăvesc numele lui Dumnezeu (Coloseni 1.10,11). Despre Rut, poporul spune: „femeia aceasta tânără". Toţi cei care vin la Boaz, aşa cum a făcut Rut, care sunt răscumpăraţi de El, se caracterizează totdeauna prin vitalitate tinerească. în prezenţa Lui nu devii niciodată prea bătrân sau sterp.

„Şi Boaz a luat pe Rut, care i-a fost soţie, şi el a intrat la ea. DOMNUL a făcut-o să rămână însărcinată şi ea a născut un fiu" (versetul 13).

Iată ce a făcut Boaz: a luat o sărmană fată moabită care nu avea nici o avere şi a ridicat-o din starea de cădere. El a spus poporului: „Sunteţi martori azi că am cumpărat de soţie pe Rut, Moabita". Cel mai bogat om din ţară a luat o femeie săracă şi a spus: „Am cumpărat-o ca s-o fac soţia mea". Apoi, celălalt răscumpărător şi-a scos încălţămintea, iar Boaz a declarat în faţa bătrânilor poporului că o va răscumpăra. In felul acesta, lucrurile au căpătat rezolvarea definitivă. Nu mai era nimic de adăugat la ceea ce făcuse Boaz.

Acum, desigur, era răspunderea lui Rut să se poarte potrivit cu minunata poziţie în care fusese pusă, ca soţie a lui Boaz. Şi-ar putea închipui cineva că Rut s-ar fi ruşinat cu mirele ei? Ar fi fost oare posibil ca ei să-i fie ruşine că-i aparţine mirelui, acelui „om viteaz şi bogat", care a scăpat-o dintr-o viată de mizerie si sărăcie, care nu s-a multumit să-i dea bunurile materiale, ci s-a dat pe sine însuşi pentru ea cu tot ce avea? Iată de ce nu se spune nimic despre răstimpul de la declaraţia lui Boaz înaintea bătrânilor si cel de dinaintea nuntii. Tot astfel, nu citim nimic despre drumul Rebecăi prin pustie, în drumul ei pentru a-l întâlni pe Isaac (Geneza:24-64-67).

Care este nădejdea Bisericii? Care este nădejdea Dvs.? Ce aşteptăm să găsim în ceruri? O casă? Mulţumim lui Dumnezeu că vom găsi acolo ceva mult mai bun decât o casă. Străzile de aur şi porţile de mărgăritar (Apocalipsa 21.18-21)? Cu toată siguranţa, nu. Domnul nostru cel binecuvântat, El este nădejdea noastră. Harul nu se mulţumeşte doar să ne dea o casă, cât de inimoasă ar fi ea. Hristos nu ne dă nimic mai puţin decât pe Sine însusi. El este „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine însuşi pentru mine."

Să ne gândim, iubiţi fraţi şi surori, la următorul lucru: în curând vom fi CU DOMNUL NOSTRU! Nu este de preţ să trăim o viaţă de renunţare de sine aici, ştiind că facem plăcerea Domnului? Se cade să spunem lumii: „N-am nimic în tine. Sunt un străin faţă de tine. Eu dau mărturie despre faptele tale rele". Iar ca răsplată, vom primi zâmbetul aprobator al slăvitului nostru Domn şi cuvântul Lui: „Bine, slugă bună şi credincioasă, ai fost crdincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri. Intră în bucuria stăpânului tău!" Soro, El vine curând. Trăieşti oare numai pentru El? Frate, Domnul vine curând! Trăieşti tu oare numai şi numai pentru El?

O! Să nu ne fie ruşine de Hristos, de Domnul nostru binecuvântat, care poate veni chiar azi. La venirea Lui nu vom mai avea privilegiul pe care îl avem acum, de a trăi pentru El în întregime, într-o lume care este a egoismului, o lume care a dat la o parte drepturile Lui.

Deci, răscumpărarea a fost împlinită. Acum pot fi revelate gândurile adânci ale lui Dumnezeu. Rut nu mai este o biată culegătoare de spice în câmpurile lui Boaz. Acum ea este părtaşă la tot ce are acest „om viteaz şi bogat". Ea nu mai este văduva unuia care a murit, pentru că a fost cumpărată de Boaz ca să-i fie soţie. Acum, ea este identificată cu cineva viu şi foarte puternic. Ea a înţeles că toate legăturile ei cu trecutul, cu Moabul s-au rupt. Străina săracă din Moab devine o mamă de frunte în Israel. Rahela şi Leea pot fi de acum uitate, căci a venit una în locul lor, care va clădi casa lui Israel. Ea a fost introdusă în linia împărătească, i-a dat naştere lui Obed, care a fost bunicul lui David, din care S-a născut după trup Isus Hristos, Emanuel, moştenitorul tuturor lucrurilor. Aşa s-au împlinit sfaturile lui Dumnezeu. Râuleţul de har pe care l-am urmărit în istoria lui Rut a devenit un ocean de slavă veşnică. Cine altul în afara Dumnezeului celui Viu putea să dea la iveală aceste lucruri în şi din Moab? (căci lucrarea în această văduvă săracă a început-o El în Moab).

„Femeile i-au zis Naomei: Binecuvântat să fie DOMNUL care nu te-a lăsat lipsită azi de un răscumpărător şi numele lui să devină vestit în Israel".

Până acum, Rut fusese stearpă. Chiar când a fost căsătorită cu Mahlon, ea n-a avut copii. Dar acum, ea s-a unit cu Boaz şi n-a mai fost stearpă. Acest lucru este adevărat cu orice credincios.

„Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi; după cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mlădiţele. Cine rămâne în Mine si în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic" (loan 15.4,5). Acest principiu este valabil atât pentru individ, cât şi pentru adunare, în ansamblul ei. Sardes s-a aşezat sub protecţia lumii şi din cauza aceasta n-a putut să aducă nici un fel de roadă. Faptele ei dovedesc numai că este moartă (Apocalipsa 3.1). Cum poate fi ea unită cu lumea şi în acelaşi timp să dea mărturie pentru Domnul nostru cel lepădat de lume? Este cu adevărat o imposibilitate! Cum poate ea să aducă roade care vorbesc despre viaţa de înviere si care sunt cereşti în caracterul lor? Biserica poate să realizeze în mod practic mărturia despre Isus, numai când a înţeles că este una cu Capul ei slăvit în cer (Efeseni 1.22,23). Numai atunci ea poate să umble „în faptele bune rânduite de Dumnezeu mai dinainte". Ele sunt pentru cei care au înviat împreună cu Hristos şi care au fost puşi să şadă împreună cu El în locurile cereşti (Efeseni 2. 6-10).

Poziţia primită de Rut ilustrează aceste adevăruri scumpe. Ea a devenit roditoare când s-a făcut una cu Boaz. Ea a născut un fiu. Să luăm seama, însă: din acel moment numele ei nu mai este amintit. Ea îşi împlinise menirea pe pământ. Rut însemnează „satisfăcută" şi, desigur, ea era deplin satisfăcută de poziţia pe care o obţinuse pe pământ. Tot aşa, pentru biserică, nu este poziţie mai înaltă pe pământ, decât să fie unită cu Hristosul ceresc.

Cunoaşterea acestui adevăr si bucuria de el dă mulţumire (satisfacţie) deplină inimii. Când s-a înţeles acest adevăr, a luat naştere Filadelfia. Si asa au început să se producă roade. Din acel moment, biserica nu-şi mai caută o poziţie în lume. Ce are de făcut biserica este să-şi însuşească poziţia pe care o are şi să umble potrivit ei.

Ce întuneric, ce stare deznădăjduită era când Naomi şi Rut au părăsit Moabul! Naomi le-a spus că va fi cu neputinţă pentru ele să ridice sămânţă foştilor lor soţi sau să răscumpere moştenirea.

Dar la Dumnezeu nu simt lucruri imposibile. Singurul lucru imposibil pentru Dumnezeu este să mintă sau să lucreze în chip nedrept. Este bine să ne recunoaştem totala noastră neputinţă, dar să nu avem impertinenţa să limităm dragostea şi puterea lui Dumnezeu. Aşa ceva este inadmisibil!

Ar fi fost justificat pentru noi să fim aduşi sub lege. Dar ce bucurie a inundat inima Naomei când ea avea grijă şi ţinea în poală pe copilul lui Rut!

Când cu aproape 150 de ani în urmă Domnul a deschis ochii câtorva ca să vadă declinul şi corupţia unor biserici cu pretenţii, cine ar mai fi fost în stare să creadă că se va putea da mărturie pentru Domnul? Domnul a făcut asta! Ei au ajuns să înţeleagă adevărata poziţie a bisericii, iar ca urmare a acestei cunoştinţe, creştinii s-au separat de lume şi de creştinătatea cu numele; iar în inima, în vieţile lor, s-a săpat adevărul că ei sunt străini şi călători pe pământ şi cetăţeni ai cerului.

Sunt si astăzi mulţi credincioşi care, ca si Rut la început, nu cunosc bogăţiile şi desfătările pe care Domnul le-a dat bisericii sau care ca Naomi le-au părăsit, ca să se ducă în Moab. Acestor credincioşi le repet: uşa răscumpărătorului este mereu deschisă. El se bucură, îi este plăcut ca, în calitatea Lui de Domn înviat şi slăvit să le redea bogăţia pe care au părăsit-o.

De ce sunt aşa mulţi creştini care nu se bucură de moştenire? Motivul este că ei nici nu realizează că n-o posedă. Ei n-au trecut prin adâncile exerciţii de inimă prin care a trecut Naomi.

Poate ei au înţeles că au păcatele iertate, experimentează credincioşia Ivii Dumnezeu în viaţa lor de fiecare zi, ştiu că vor merge într-o zi în cer, dar, deşi aceste lucruri sunt deosebit de scumpe şi importante, ele nu sunt decât o parte din binecuvântările pe care le avem în Domnul Isus. Sunt binecuvântări pe care le avem ACUM. Şi mulţi învăţători nu înţeleg adevărurile cu privire la marile privilegii ale omului în Hristos, din pricină că se ocupă mai mult cu ei înşişi, cu omul în general, decât cu Hristos, cu Dumnezeu. îndată ce Domnul cel slăvit devine subiectul inimii noastre, iar ochii noştri privesc ţintă la El, El ne va arăta bogăţiile Sale. Atunci, inimile noastre sunt atrase de El. Şi atunci, ca si Rut si Naomi, vom învăţa că în Hristos ne putem bucura deplin de moştenirea ce ne-a fost pregătită şi că El poate împlini în totul orice dorinţă a noastră cu privire la lucrurile lui Dumnezeu. Mai mult, prin Duhul Sfânt, El ne face în stare să umblăm potrivit cu înălţimea chemării de care am avut parte. Asemenea credincioşi vor ajunge să-L recunoască pe Hristos ca pe izvorul oricărui bine, ca pe Acela care restaurează tot ceea ce Dumnezeu a dat de la început poporului Său. Tot ce avem, avem în El, de aceea avem siguranţă deplină.

„Copilul acesta să fie cel ce îţi va reface viaţa şi să fie sprijinul bătrâneţilor tale; căci l-a născut nora ta care te iubeşte şi care face pentru tine mai mult decât şapte fii" (versetul 15). Este de remarcat că femeile spun despre fiul lui Rut că îi va reface viata. Lucrarea de restaurator se deosebeste într-o măsură de ceea ce am văzut în meditaţiile precedente. In Boaz 11 putem vedea pe Hristos ca pe Acela care răscumpără şi restaurează. L-am văzut până acum pe Cel în stare să răscumpere şi să salveze, ca pe Cel ce dă viaţă nouă celor care erau morţi şi stăpânirea şi bucuria de moştenire, în locul unde se stinsese mărturia şi unde nu mai era nimic decât o decădere făţişă, sărăcie si moarte. In Obed, vedem roadele care ies din faptul că suntem uniţi cu Hristosul cel înviat si slăvit. Ca urmare, vedem restaurarea chiar de pe acum a moştenirii pierdute.

Să observăm: Femeile spun: „îţi va reface viaţa". Aceasta confirmă cele arătate mai înainte. Când credincioşii, cu mai mult de un secol în urmă s-au întors la „ce era la început", acest fapt a avut o influenţă esenţială asupra vieţii lor practice. Când au înţeles poziţia cerească a bisericii, ei şi-au dat seama în acelaşi timp şi au arătat cu viaţa că sunt străini şi călători pe pământ şi simt despărţiţi de lume în feluritele ei forme. Iar aceste adevăruri n-au fost numai pentru creştinii care au părăsit Tiatira şi Sardesul, căci exemplul acestora a influenţat întreaga creştinătate. Aşa a rânduit Dumnezeu.

Când Israel a ajuns la Cades, călătorise timp de patruzeci de ani prin pustie. Fusese o călătorie lungă şi obositoare. Resursele scăzuseră, iar Maria (glasul profeţiei şi al adorării) murise (Numeri 20.1). Atunci, Dumnezeu le-a dat încă odată apă din stâncă pentru ca să nu piară întregul popor.

La 1 împăraţi 1 este descris sfârşitul vieţii lui David. „împăratul David era bătrân, înaintat în vârstă; îl acopereau cu veşminte şi nu se putea încălzi. Slujitorii lui i-au zis: „Să se caute pentru Domnul meu, împăratul, o tânără fecioară; ea să stea înaintea împăratului, să-1 îngrijească şi să se culce la sânul tău şi Domnul meu împăratul se va încălzi." Au căutat în tot ţinutul lui Israel o tânără frumoasă şi au găsit-o pe Abişag Sunamita, pe care au adus-o la împărat. Această tânără era foarte frumoasă. Ea a îngrijit pe împărat şi i-a slujit."

Aceste două exemple ne ilustrează ce însemnează restaurarea. Dumnezeu a dat Filadelfia întregii biserici, ca toţi să fie readuşi la lucrurile de la început şi să primească din binecuvântările ei. Desigur, prin ,.întreaga Biserică" înţelegem pe toţi credincioşii, indiferent unde se află, care formează un singur trup. Ce gând minunat este acesta, dar şi ce răspundere pentru cei ce au fost aduşi la poziţia Filadelfiei! Să nu ne lăsăm atraşi de idei sectare şi să înţelegem îndatorirea pe care o avem faţă de toţi credincioşii. Domnul vrea ca noi să aducem înviorare şi căldură unei mărturii care este pe cale să se stingă şi s-o slujim, aşa cum l-a slujit Abişag pe David. Vom vedea mai târziu că numele Obed înseamnă „slujitor". Acest lucru caracterizează Filadelfia. Şi ce au spus femeile despre Rut? „Nora ta, care te iubeşte şi care face pentru tine mai mult decât şapte fii". Şapte fii era simbolul unei binecuvântări depline, complete pentru o femeie în Israel (1 Samuel 2.5).

„Naomi a luat copilul, l-a ţinut în braţe şi a îngrijit de el. Vecinele i-au pus nume, zicând: „I s-a născut un fiu Naomei." Si l-au numit Obed. El este tatăl lui Isai, tatăl lui David" (versetele 16 şi 17).

Naomi a primit copilaşul ca fiind al ei, iar vecinii l-au recunoscut ca fiul Naomei şi i-au dat un nume. Iată dar că aici este vorba despre „vecini" şi nu despre femei: cercul s-a îngustat şi lucrurile au devenit mai clare. Aşa se întâmplă şi cu lumina noastră cu privire la căile şi faptele lui Dumnezeu sau cu privire la aspecte practice din viaţa noastră: ele cresc pe măsură ce suntem mai interesaţi cu privire la poporul lui Dumnezeu şi la Răscumpărătorul dat de Dumnezeu.

Copilului i s-a dat numele „Obed", care însemnează „slujitor" sau ,închinător". Numele cuprinde ambele înţelesuri şi toate sunt în legătură cu Dumnezeu. De fapt, sunt cele două îndatoriri ale omului faţă de Dumnezeu: slujitor şi închinător (Deuteronom 6.13; Matei 4.10). Şi ce roade vrednice de Boazul nostru, să fim slujitori şi închinători! Domnul Isus a venit ca să slujească. Urechile Lui au fost străpunse, semn că era rob de bunăvoie, pentru totdeauna (Exod 21.5-6). El a slujit pe cruce, El slujeşte şi acum şi va sluji totdeauna. El a spus: „îmi iubesc stăpânul, soţia şi copiii şi nu plec!"

Da. Am văzut că datoria omului este să slujească lui Dumnezeu şi să I se închine. Ştim însă foarte bine că omul natural nu poate face asta. „Nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut." Semnul faptului că am devenit liberi este acela că am devenit slujitori şi închinători adevăraţi. „Ascultă-mă, Doamne, căci simt slujitorul Tău, slujitorul Tău, fiul roabei Tale şi Tu mi-ai dezlegat legăturile" (Psalmul 116.16). Aşa a lucrat Dumnezeu în toate dispensaţiile. Iată, de exemplu, când Israel se afla în Egipt, el slujea lui Faraon, nu lui Dumnezeu (Exod 2.23-25; 3.18;5.1,8; 8.1,8,20,27 si 28 etc.). în această situatie, Israel nu înfăţişează pe necredincioşi, ci pe credincioşii care sunt încă în Romani 7. Israel era poporul lui Dumnezeu şi totuşi în trista situaţie de a sluji păcatului şi lumii, până ce, prin puterea lui Dumnezeu, pe temeiul jertfei de Paşte, a fost eliberat din Egipt. Apoi, după cum putem vedea în Exod 15, Israel a devenit slujitor şi închinător. Si tot aşa va fi cu Israel si în viitor, când va fi scăpat de orice vrăjmaş (Psalmul 22.26-31 şi 110.3). Dar cea mai desăvârşită slujbă şi închinare o găsim acolo unde lucrării de răscumpărare, copiii lui Dumnezeu uniţi cu Răscumpărătorul, îi dau cea mai înaltă preţuire. „Vine ceasul şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr" (Ioan 4. 23, 24). Da, Tatăl doreşte închinători şi slujitori.

Dacă dorim să fim slujitori şi închinători, trebuie mai întâi să fim eliberaţi de sub puterea păcatului şi a morţii. Cine se încrede în firea lui nu-I poate sluji lui Dumnezeu. Romani 7 ne înfăţişează un om care este născut din nou, dar care slujeşte încă păcatul şi nu pe Dumnezeu (Romani 7.15,16,19,23,24). „Căci noi suntem circumcizia, noi care ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus si care nu ne încredem în noi înşine" (Filipeni 3.3). Acelaşi cuvânt al închinării şi slujirii îl găsim şi la Faptele Apostolilor 7.42; 26.7; Luca 1.74; 2.37. Şi cine este capabil să se închine şi să adore, dacă nu unul care a fost eliberat de orice legătură care îl apăsa în trecut? Un astfel de om a devenit acum liber să se ocupe cu Răscumpărătorul. A te închina înseamnă să fii ocupat cu însuşirile minunate ale Celui ce face obiectul închinării. Este expresia adâncii impresii, a uimirii noastre în faţa măreţiei Lui.

Asemenea slujire nu o găsim în marile denominaţii creştine. Poate fi un fel de închinare, dar nu în Duh şi adevăr. închinarea care depindea de folosirea diferitelor materiale sau a diferitelor ceremonii, aşa cum exista odinioară la Israel, a fost pusă deoparte, ea nu este în armonie cu natura poziţiei minunate pe care Dumnezeu a stabilit-o între Hristos şi răscumpăraţii Lui. In unele biserici se confundă prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu cu închinarea. Este însă o mare deosebire între a te închina şi a prezenta sau a asculta Cuvântul. A te închina înseamnă a te adresa Tatălui, aducându-I laudă şi adorare pentru ce este El şi pentru ceea ce a făcut El şi exprimând uimirea de care sunt umplute inimile noastre, când medităm la Persoana şi lucrarea minunată a Răscumpărătorului. Iar când ne închinăm lui Dumnezeu cu adevărat, nu facem asta folosind mijloace materiale sau condiţii exterioare specifice pământului, ci facem acest lucru în duh şi adevăr. Ne închinăm şi slujim în armonie cu revelaţia pe care ne-a dat-o Dumnezeu despre Sine însuşi, în Domnul Isus: El este Marele Dăruitor şi Tatăl tuturor celor ce L-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor si Domn. Aceasta înseamnă închinare în adevăr. Pe de altă parte, ne închinăm în armonie cu caracterul lui Dumnezeu. De aceea, închinarea noastră nu depinde şi nu se caracterizează prin elemente de natură materială sau naturală, nu presupune neapărat un anume loc, un anume timp, anume expresii sau formule, un anumit tipar: închinarea noastră este spirituală (Evrei 13.15; Ioan 4.10, 21-24). Aceasta este închinarea în duh. Când în harul Său, Dumnezeu a readus la lumină minunatele adevăruri ale mântuirii, ale eliberării depline, când inimi smerite au înţeles acest adevăr, slujba închinării şi-a recăpătat locul ei în viaţa adunărilor. Credincioşii au început să se adune pentru unicul scop de a-L lăuda, de a-L adora pe Tatăl şi pe Fiul, sub călăuzirea Duhului Sfânt.

În ceruri nu vom mai asculta predicatori, nici îndemnurile lor, nu vom mai avea nevoie de zidire, sfătuire, mângâiere, îndreptare, creştere în cunoştinţă (1 Corinteni 13.3-12). De aceea nu vom mai avea nevoie să ne strângem pentru aceste scopuri. Trebuie să recunoaştem că astfel de strângeri laolaltă sunt preţioase aici, pe pământ. Dar a da laudă lui Dumnezeu, a-L adora, nu vom înceta niciodată, nici chiar în ceruri. Nu, ci Adunarea va fi strânsă în jurul Mielului înjunghiat şi îi va aduce închinare în chip desăvârşit. Nu ne arată acest fapt că închinarea este slujba cea mai înaltă pe care o putem aduce Domnului în strângerile noastre laolaltă? Aceasta doreşte Dumnezeu cu privire la noi. Desigur, El va continua să ne înveţe şi să ne îndemne, câtă vreme suntem pe pământ, supuşi slăbiciunii.

Dar El vrea în acelaşi timp să facem încă de pe pământ ceea ce vom face în chip desăvârşit în ceruri. în Apocalipsa 5 Biserica este adunată în jurul Mielului înjunghiat şi-I aduce Lui şi Tatălui binecuvântare si cinste, din toată inima. Închinarea pe pământ însemnează pentru cei ce-L cunosc gustarea mai dinainte a atmosferei cerului.

Când slujim Domnului în închinare, ca un exerciţiu spiritual, aceasta, fără nici o îndoială, va influenţa vieţile noastre practice. Obed a fost tatăl lui Iese, iar „Iese" înseamnă „Cel care este" sau „Iehova este". De aceea, când suntem ocupaţi cu închinarea către Tatăl si cu Persoana si lucrarea Mântuitorului, atunci întreaga noastră fiinţă şi viaţă vor fi pătrunse de aceasta.

În orice lucru vom vedea şi vom recunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul. închinarea şi slujirea vor marca cu siguranţă vieţile noastre. Inimile noastre simt îhăltate când trăim realitatea vie a cunoaşterii Tatălui şi a Fiului, când privim desăvârşita frumuseţe, puterea şi dragostea în veci neschimbate ale Veşnicului nostru Dumnezeu (Evrei 13.8). Da, inimile ni se ridică peste împrejurări şi peste condiţii. Şi atunci înţelegem, nu numai cu mintea, ci în adâncul inimii, că nimic nu se întâmplă fără ştirea, fără îngăduinţa Tatălui. Până şi perii de pe cap, toţi ne sunt număraţi. Dar spunând aceasta, nici măcar n-am început să vorbim despre ţelurile Domnului Isus cu noi, în dragostea Lui.

Ne închipuim oare că Tatăl, că Domnul Isus nu dă nici o importanţă închinării noastre? Iese a fost tatăl lui David, care înseamnă „prieten" sau „preaiubit". In adevărata închinare, noi devenim prietenii şi iubiţii Lui, aşa cum a fost Domnul, marele Fiu al lui David. El este Preaiubitul Tatălui (Efeseni 1.6), iar în Coloseni este numit „Fiul dragostei Sale" (1.13). Tatăl Şi-a găsit în El toată plăcerea. Iar părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos (1 Ioan 1.3). Ce minunat privilegiu să fii confidentul Tatălui şi al Fiului şi să primeşti comunicarea gândurilor Lor către noi, credincioşii (Ioan 15.15). „Iată generaţiile lui Pereţ: Pereţ a fost tatăl lui Hreton: Hetron a fost tatăl lui Ram: Ram a fost tatăl lui Aminadab; Aminadab a fost tatăl lui Nahşon; Nahşon a fost tatăl lui Salmon: Salmon a fost tatăl lui Boaz; Boaz a fost tatăl lui Obed; Obed a fost tatăl Ivii Isai şi Isai a fost tatăl lui David" (versetele 18-22).

În fapt, cartea Rut se încheie cu versetul 17. S-a ajuns în final la poziţia dorită: să fii făcut una cu Hristosul înviat şi slăvit, pe care îl simbolizează Boaz. Asta înseamnă să fii în părtăşie practică cu Tatăl si cu Fiul, ca închinător.

Genealogia care urmează are totuşi rostul ei. Din ea înţelegem că Rut a fost înclusă în genealogia Domnului Isus, aşa cum citim la Matei 1. Iar cercetând semnificaţia numelor, ajungem şi la un înţeles mai adânc, spiritual.

Ce minunat să fii adus la poziţia şi starea practică a Filadelfiei! Dar ştim din experienţă că se poate uşor aluneca. De aceea Domnul îi spune acelei adunări: „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa!" (Apocalipsa 3.11). Cei ce păstrează sunt biruitorii. Nu suntem mai buni ca alţii, de aceea să ţinem cu totdinadinsul să rămânem în poziţia în care ne-a aşezat Dumnezeu.

Dar în puterea legii este cu neputinţă să păstrăm ce avem. Cel ce ne poate păzi este Dumnezeu! El este „Acela care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă aşeze fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale" (Iuda 24). în noi lucrează puterea lui Dumnezeu, care ne întăreşte în credinţă (1 Petru 1.5), iar acestă putere poate birui lumea (1 Ioan 5.4).

Am văzut mai înainte că Pereţ simbolizează puterea divină care lucrează în noi şi care produce roade în noi şi prin noi, roade care slăvesc numele Domnului (Efeseni 3.16,20; Coloseni 1.10, 11). în această genealogie ne sunt prezentate generaţiile care se trag din Pereţ. Iar din ele putem înţelege cum devenim biruitori.

Desigur, puterea lui Dumnezeu lucrează în noi, dar aici este arătată şi responsabilitatea noastră. Sunt menţionate pentru aceasta zece nume din genealogia lui Pereţ. Cinci nume sunt legate de timpul robiei în Egipt şi al călătoriei prin pustie, iar cinci sunt legate de călătoria poporului în ţară. După cum ştim, numărul 5 vorbeşte despre răspunderea de netăgăduit a omului ca făptură care este sub controlul Creatorului. Iar aici, Duhul Sfânt foloseşte de două ori numărul 5, ca o accentuare a ideii de răspundere. Ultimele cinci persoane menţionate în genealogie acoperă 550 de ani din istoria lui Israel, ceea ce înseamnă că Duhul Sfânt a omis unele nume, pentru ca, prin numărul 5 să sublinieze răspunderea omului.

Pereţ însemnează „spărtură". Istoria naşterii lui arată care sunt roadele propriei noastre puteri (Geneza 38.28-30). Iar faptul că Pereţ a fost împreună cu fratele lui Zerah, ne spune despre faptul că, la naşterea noastră din nou primim o fire nouă, dar firea veche continuă să rămână în noi.

„Întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este natural; ce este duhovnicesc vine pe urmă" (1 Corinteni 15.46 ). Zerah a scos mâna afară şi moaşa a crezut că va fi cel întâi-născut. Dar cel care a ieşit cel dintâi a fost Pereţ. Omul din Romani 7 este născut din nou: el este simbolizat de Zerah. Omul din Romani 8 care umblă cârmuit de Duhul este simbolizat de Pereţ. Cerinţele legii simt împlinite într-un astfel de om, prin puterea divină care este în el. Firea păcătoasă, eul este socotit mort. în acest fel, Duhul Sfânt care lucrează în firea cea nouă îl poate ţine în poziţia minunată în care a fost adus.

Rodul minunat al acestui lucru este Heţron, care însemnează „închis". Domnul a spus despre Ierusalim: „Voi fi un zid de foc de jur împrejurul lui şi voi fi slava lui în mijlocul lui" (Zaharia 2.5). „Cum este Ierusalimul înconjurat de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum şi până în veac" (Psalmul 125.2).

„Îngerul Domnului tăbărăşte în mijlocul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie" (Psalmul 47.7). În Iov 1. 9-10, Satan acuză pe Dumnezeu că l-a înconjurat pe Iov cu un gard de protecţie, ca să nu poată fi atins de vrăjmaşi. Aşa face Domnul cu credincioşii Săi când are libertatea să lucreze în noi.

După aceea s-a născut Ram (înalt). După aceea suntem ca Moise care a stat cu Dumnezeu pe munte 40 zile, a văzut slava Dumnezeului îndurării şi al răbdării şi apoi a reflectat către alţii această slavă şi îndurare (Exod 34.4-7,29, 30; 2 Corinteni 3.18). Ram a fost tatăl lui Aminadab, „cei care dau de bunăvoie" sau „binevoitorii". In Cântarea Cântărilor se spune despre „poporul ales" sau binevoitor. Domnul Isus este în primul rând marele Dăruitor. In părtăşie cu El putem înţelege bogăţiile nespuse pe care le-am primit ca dar de la El. Cum să nu dorim locurile prezenţei Lui? El este prezent acolo unde sunt adunaţi în Numele Lui chiar si doi sau trei. Dar nu este numai atât: Aminadab a fost tatăl lui Nahşon (cel care prevede). De pe vârful muntelui putem vedea întreaga ţară desfăşurată înaintea ochilor noştri în toată frumuseţea si slava ei, aşa cum a fost cu Moise (Deuteronom 34.1-4) şi căpătăm siguranţa că, la timpul hotărât de Dumnezeu, ea ne va aparţine. In părtăşie cu Domnul, Duhul Sfânt ne arată lucruri minunate cu privire la viitor, toate cuprinse în Scriptură. Iar când avem trăsăturile morale şi spirituale ale Filadelfiei, Domnul ne spune: „Eu vin curând". Este cuvântul cel mai însemnat care ni se poate spune în timpul călătoriei noastre prin pustie.

Următoarea persoană care s-a născut este Salmon — „Care radiază" sau „îmbrăcăminte"; în Matei 1. 5 citim că Salmon s-a căsătorit cu Rahav. Suntem deja în ţară, unde înţelegem că suntem îmbrăcaţi cu cele mai distinse podoabe: avem parte de harul pe care Dumnezeu ni l-a dat în Preaiubitul Său, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor (Efeseni 1.7). El este Cel ce Şi-a dat viaţa pentru noi şi este aşezat acum la dreapta Tatălui, proslăvit, mai presus de orice domnie, putere, stăpânire ori autoritate şi mai presus de orice nume care se poate numi nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor (Efeseni 1.18-23). Ca credincioşi, nu numai că am fost mântuiţi, dar lucrează în noi aceeaşi putere care a lucrat învierea Domnului Isus. Amintim că Boaz înseamnă „în El este putere". Noi suntem înviaţi împreună cu Domnul Hristos şi aşezaţi împreună cu El în locurile cereşti, în Hristos (Efeseni 2.5-6). Când înţelegem acest lucru, putem să slujim şi să ne închinăm şi să fim în părtăşie vie cu Tatăl şi cu Fiul, bucurându-ne de privilegiul de a fi obiecte ale dragostei şi favorii dumnezeieşti. Vedem aceasta arătată prin numele Obed, Isai şi David. Şi mai putem înţelege că, deşi ca oameni am stricat ceea ce ne-a dat Dumnezeu, totuşi nu putem corupe lucrarea Lui.

Isai — „Dumnezeu este" — spune despre Domnul Isus, „acelaşi, ieri şi azi şi în veac" (Evrei 13.8). El a spus: „Voi clădi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui" (Matei 16.18). El „îşi va înfăţişa înaintea Sa această Biserică, slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de acest fel, ci sfântă şi fără defect" (Efeseni 5.27). In acest fel suntem aduşi la o siguranţă de nezdruncinat şi de neschimat cu privire la orice vine de la Dumnezeu. Nu avem decât să-L aşteptăm pe Domnul Isus să vină să-Şi ia Biserica, să fie pe veci cu El şi s-o introducă în casa Tatălui. Acolo va fi odihnă deplină, nu numai pentru conştiinţa noastră, ci şi pentru trupurile noastre. Acolo vom cunoaşte pe deplin bucuria cântării noi: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice neam; ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru" (Apocalipsa 5.9-10).

Pe această cale şi prin aceste mijloace, Dumnezeu ne-a adus în acestă poziţie minunată „prin puterea care lucrează în noi," astfel că avem răspunderea de a ne purta la înălţimea acestei poziţii, lăsând câmp liber în viaţa noastră acestei puteri.

Fie ca credinţa mea şi a Dumneavoastră să crească, pentru ca să câştigăm biruinţă asupra „acestei lumi" (1 Ioan 5.4) şi să aşteptăm cu bucurie viitorul. Da, în lumea de acum Hristos este lepădat, dar va veni vremea recunoaşterii Sale. Lumea de acum L-a vândut pe Domnul Isus pe treizeci de arginţi şi L-a răstignit. Ea se caracterizează prin lăudăroşia vieţii şi prin înşelăciunea bogăţiilor, iar oamenii umblă după slava pe care şi-o dau unii altora. Lumea de azi nu vrea ca Isus să stăpânească peste ea.

Preaiubiţilor, nu iubiţi lumea nici lucrurile din lume. Amintiţi-vă de soţia lui Lot. Să fim dintre cei care II aşteaptă pe Domnul, pe Cel care Şi-a dat viaţa pe cruce, pentru noi. Să fim printre cei care înţeleg preţul infinit al sângelui Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu, pe care l-a vărsat lumea şi va da socoteală de acest lucru. Să fim gata să fim şi noi lepădaţi de lume, cum este El. Ce har! El mărturiseşte numele noastre înaintea îngerilor din ceruri si în curând ne va înfăţişa înaintea Lui fără pată, cu bucurie negrăită şi strălucită.

Lăudat să fie pentru toată veşnicia scumpul Său Nume!