Romani 9:19-33

În necredinţa lor înverşunată, oamenii îşi permit să-L judece pe Dumnezeu după măsura lor: «În definitiv, pentru că El nu va face decât ceea ce a pretins», spun unii, «de ce anume ne poate trage El pe noi la răspundere?» (v. 19). «Orice ar face cineva», adaugă ei, «dacă este predestinat, atunci, mai devreme sau mai târziu, tot va fi mântuit; şi, din contră, dacă nu este ales, toate eforturile lui nu-i vor putea schimba în final soarta». Şi, din acest raţionament fals, decurg alte întrebări, cum ar fi:Nu este nedrept că unii au fost aleşi, iar alţii nu?Dacă a cunoscut mai dinainte soarta celor pierduţi, de ce i-a mai creat?Cum poate un Dumnezeu bun să consacre propria creatură nenorocirii?…Acest capitol ne învaţă că Dumnezeu n-a pregătit niciun vas spre dezonoare (sau mânie – v. 21). Dimpotrivă, El i-a suportat – şi încă îi mai suportă – „cu multă îndelungă-răbdare“ (v. 22). Păcătoşii însă, ei înşişi sunt cei care se pregătesc neobosit pentru pierzarea veşnică.Un lucru este cert, le putem răspunde noi tuturor celor care obiectează: Dumnezeu v-a chemat, pe voi, care aveţi în mâini Cuvântul Său. El a vrut să facă şi din voi un vas al îndurării. Numai refuzul vostru poate împiedica realizarea intenţiei Sale de dragoste (citiţi 1 Timotei 2.4).