Romani 4:1-8

　　　O paranteză care prezintă unele Scripturi ca dovadă că îndreptăţirea este numai prin credinţă.Capitolul 4 este în mod practic o paranteză. În versetul 28 al capitolului 3 se ajunge la concluzia că omul este îndreptăţit prin credinţă fără faptele legii. Exact la acelaşi gând suntem aduşi din nou în versetul 1 din capitolul5, şi după aceea – şi nu mai înainte – apostolul ne duce mai departe în binecuvântările evangheliei. În capitolul 4 el dezvoltă destul de mult unele scripturi ale Vechiului Testament care susţin afirmaţia lui că înaintea lui Dumnezeu omul este îndreptăţit numai prin credinţă. În capitolul 3, când apostolul căuta să convingă pe iudeu de păcat şi de faptul că era ca şi cel dintre naţiuni sub judecata lui Dumnezeu, el îşi susţinea hotărâtor argumentul citând ceea ce spunea legea. Acum este momentul de a dovedi că îndreptăţirea este prin credinţă, fără faptele legii, şi din nou apelează la Vechiul Testament. În zilele de altădată credinţa evangheliei era anticipată; şi aşa era cazul, fie înainte dea fi fost dată legea, ca în cazul lui Avraam, fie după ce ea a fost dată ca în cazul lui David.

　　　Credinţa fără fapte, socotită ca dreptate (1-5)Cea dintâi întrebare pusă este: Ce avem de spus despre Avraam? Despre el se vorbeşte ca de „tată al circumciziei” în versetul 12 şi de aceea iudeul se lăuda foarte mult cu el . el a fost de asemenea „tatăl celor care cred”, aşa cum se spune în versetul 11. Dacă ar fi fost îndreptăţit prin fapte, ar fi avut ceva cu care să se laude dar nu înaintea lui Dumnezeu. De notat aceste ultime trei cuvinte, pentru că ele arată pe deplin că semnificaţia acestui pasaj este ceea ce este valabil înaintea lui Dumnezeu şi nu ceea ce este valabil înaintea oamenilor. În aceasta stă deosebirea dintre acest capitol şi Iacov 2, unde cuvântul este „Arată-mi credinţa ta”(v.18). putem de asemenea sublinia că în timp de Pavel arăta că faptele legii trebuiau date deoparte, Iacov insistă că faptele credinţei trebuie dovedite.Putem exprima acest adevăr în câteva cuvinte, astfel: înaintea lui Dumnezeu omul este socotit drept fără faptele legii; în timp ce, pentru a fi priviţi de oameni ca fiind socotiţi drepţi, credinţa mărturisită trebuie să-şi dovedească vitalitatea prin faptele credinţei.

　　　Cel care îndreptăţeşte pe păcătos (v.5-8)Adevărul acesta este foarte clar arătat cu Avraam şi David. Nu avem decât să citim în Geneza 15 şi Psalmul 32 ca să vedem că credinţa a fost calea îndreptăţirii lor şic ă faptele au fost lăsate deoparte. Minunea evangheliei este că Dumnezeu este prezentat ca „Acel care îndreptăţeşte pe cel neevlavios”. Legea nu ştia nimic mai mult decât judecătorii „să dea dreptate celui drept şi să condamne pe cel vinovat” (Deut.25.1). Să fie îndreptăţit cel neevlavios, aceasta nu se poate pricepe. Dar aceasta face Dumnezeu prin evanghelie, pe baza lucrării lui Hristos, deoarece „Hristos a murit pentru cei păcătoşi”. Aceasta deschide uşa binecuvântării pentru păcătoşi ca noi.