Romani 1:19-32

　　　Responsabilitatea păgânilor (v.19-32)De aici apostolul merge mai departe ca să arate că toţi oamenii sunt pierduţi fără speranţă şi sunt supuşi judecăţii şi mâniei lui Dumnezeu. Mai întâi – de la versetul 19 până la sfârşitul acestui capitol – el se ocupă de „barbari”, despre care vorbise în versetul 14. Ei aveau cel puţin mărturia creaţiei, care vorbea clar despre puterea eternă şi dumnezeirea Creatorului şi îi făcea fără scuze.Aici avem pasajul care răspunde controversei privitoare la responsabilitatea păgânilor. Ce să zicem despre păgâni? Deseori se pune această întrebare. Unele fapte sunt prezentate aici foarte clar.　　　Căderea din monoteism la politeism1.Acele popoare care acum sunt păgâne Îl cunoşteau odinioară pe Dumnezeu. Omul nu s-a îndreptat de la politeism la monoteism, aşa cum ar vrea unii visători să ne închipuim, ci tocmai invers. Oamenii s-au afundat din lumină în întuneric. Altădată ei „L-au cunoscut pe Dumnezeu”, (v.21) dar fapt este că „nu au socotit că este bine să-L aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă” (v.28)　　　Nu L-au glorificat pe Dumnezeu din cauza mândriei lor2. Rădăcina cauzei căderii lor a fost că n-au vrut să-I dea lui Dumnezeu gloria care I se datora, pentru că le-a plăcut să se considere pe ei înşişi înţelepţi – aşa cum vedem în versetele 21 şi 22. Pe scurt, mândria a fost rădăcina, şi Dumnezeu le-a dat voie să devină nebuni.　　　Decăderea progresivă până au ajuns mai jos decât nivelul animalelor.3. Decăderea lor a fost progresivă. Întâi, gânduri deşarte, apoi înţelegeri întunecate, idolatrie grosolană, urmată de păcate ruşinoase în care au căzut mai jos decât nivelul animalelor. Fiecare generaţie a trecut dincolo de nebuniile celor dinainte, aprobând în felul acesta pentru ei înşişi abaterile dinainte.　　　În cârmuirea lui Dumnezeu, oamenii lăsaţi în voia lor.4. La starea lor mizerabilă au ajuns sub cârmuirea lui Dumnezeu. De trei ori avem cuvintele: „Dumnezeu i-a lăsat pradă…” Dacă oamenii nu vor să gândească la Dumnezeu şi nu-L recunosc, n-au de ce să se plângă când El îi abandonează. Şi dacă ei Îl părăsesc pe Dumnezeu şi prin urmare binele, atunci în mod natural se văd înconjuraţi de orice este rău şi degradator. Aceasta este o judecată dureroasă din partea cârmuirii lui Dumnezeu.　　　Plăcere în practicile lor păcătoase.5. Partea finală în această tragedie teribilă este că ei îşi dau seama că practicile lor sunt greşite şi vrednice de moarte, şi totuşi nu numai că şi le continuă, dar sunt în totul de acord cu ele. Îşi găsesc plăcerea în ele într-o măsură atât de mare încât gândesc că este bine când şi alţii păcătuiesc ca şi ei.Dacă lăsăm ca în adevăr această descriere a depravării omului să se întipărească în gândurile noastre nu vom avea nici o dificultate de a încuviinţa verdictul divin că toţi sunt „fără scuză” (v.20)