Resentimentul

"Dar Eu vă spun: Nu vă împotriviţi răului care vi se face!" (Matei 5.39)

Resentimentul este o otravă veninoasă, este rezistenţa pe care o simţim faţă de cineva care este în conflict cu noi şi care a deplâns voinţa personală a naturii noastre decăzute.

Resentimentul vine din voinţa proprie, din „eul" ridicat în locul lui Dumnezeu. O poziţie atât de nesigură trebuie să fie păstrată cu gelozie, clipă de clipă. Iată de ce credinciosul firesc (carnal) răspunde atât de prompt şi cu înveninare atunci când este tulburat, prin cea mai mică atingere a falselor sale pretenţii.

1. Resentimentul, invidia, rezistenţa sau susceptibilitatea sunt tot atât de rapide şi mortale ca şi muşcătura unui şarpe veninos.

Resentimentele noastre egoiste îl păstrează pe omul cel vechi, necrucificat; omul cel nou - născut din Dumnezeu, prin supunerea lui numai faţă de Hristos - creşte în chipul lui Hristos, pentru că sămânţa Cuvântului, primită într-o inimă smerită şi încrezătoare, creşte şi se manifestă în mod divin, prin roada unei vieţi transformate total (lucru care nu se poate face niciodată prin eforturile proprii).

Resentimentul este o otravă veninoasă; este duhul iadului; el nu are nici un acces spre Dumnezeu, nici spre ceruri.

După cum dihorul îşi face cunoscută prezenţa prin mirosul său greţos, tot astfel resentimentul, atunci când este cultivat sau tolerat de mult timp, proiectează un duh de iad, de foc şi de suferinţă. El este atât de distrugător, încât, după un anumit timp, poate să ia în posesie pe cineva la fel ca orice alt demon.

Persoanele care sunt prompte la ranchiună sunt tot atât de susceptibile şi sensibile ca un ochi plin cu urcioare. Aceste fiinţe sunt cu adevărat de plâns, pentru că sunt sclave, reţinute captive de către un „eu" care este orb, incapabil să asculte argumentele dreptăţii, nesocotit, crud şi fără milă.

Mulţi sunt astfel captivi ai lui Satan prin resentimentul sau rezistenţa lor.

În această lumină putem spune cu certitudine că a da curs resentimentului în inima noastră înseamnă a da loc diavolului (Efeseni 4.27).

Împietrit prin resentiment

Este important să ţinem seama în mod deosebit de efectele sale în viaţa noastră.

Rezistenţa inerentă unei atitudini de resentiment împietreşte tot ce atinge; ea atinge întreaga noastră fiinţă: duh, suflet şi trup. Prima care este atinsă este inima, până când devine ca o piatră, aşa cum o descrie Biblia (Ezechiel 36.26). O inimă împietrită nu mai poate să primească inspiraţia Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.

Fără îndoială că acesta este motivul principal al neputinţei multor creştini de a crede şi de a primi Duhul Sfânt (adevărul acela care produce roadele din Galateni 5.22). Din acelaşi motiv, mulţi nu pot să aibă comuniune unii cu alţii. Inimile lor sunt împietrite prin ranchiună până la punctul de a nu se putea „topi" şi a se „acorda" împreună.

Mulţi credincioşi nu au nici o mărturie interioară că păcatele lor sunt iertate, pentru că inima lor împietrită nu le dă voie să ierte altora (Matei 6.12, 14, 15; Marcu 11.25, 26). Ei şi-au împietrit inimile păstrând în ei resentimentul, ranchiuna, rea-voinţa, animozitatea, antipatia, duşmănia, ura sau chiar indiferenţa, astfel că sunt incapabili de comuniune cu alţi creştini şi cu Dumnezeu.

Deci fie că este vorba de o persoană neînnoită, a cărei inimă este împietrită în mod natural, fie de un creştin retrograd, care a pierdut dragostea dintâi (Evrei 3.7-15) şi astfel şi-a împietrit inima din nou, în ambele situaţii este absolut necesar să aibă loc o îmblânzire a inimii printr-o pocăinţă adâncă şi credinţă sinceră, prin inspiraţia Duhului Sfânt, pentru a deveni însufleţită şi trezită din letargia în care se află.

„Dar Eu vă spun: Nu vă împotriviţi răului care vi se face" (Matei5.39).

Acum câţiva ani, noi am fost necăjiţi de o vecină de apartament care nu înceta, în fiecare duminică dimineaţă, să bată cu picioarele în pardoseala goală (alcătuită din dale), tocmai când încercam prin rugăciune să-mi primesc predica de seara. Resentimentul pur egoist a prins în această privinţă posesia duhului meu, aşa că nu mai puteam nici chiar să mai gândesc. În cele din urmă mi-au revenit în minte cuvintele Domnului Isus: „Nu vă împotriviţi răului care vi se face".

Am schimbat atunci atitudinea mea de la rezistenţă la supunere şi am devenit liber, astfel că zgomotul nu mă mai incomoda deloc.

Este de prisos să spunem că însăşi sănătatea noastră fizică va beneficia din plin de această schimbare a duhului nostru. Scriptura ne învaţă: „învoieşte-te cu împotrivitorul tău repede, cât eşti pe drum cu el" (Matei 5.25), ceea ce înseamnă exact să nu te împotriveşti celui care îţi face rău.

Este singurul mod de a scăpa de robia egoistului resentiment, cu efectele lui oţelite pentru inimă şi minte, cu cruda lui tortură de nervi, cu împietrirea pe care o produce până în artere şi împiedicarea circulaţiei şi multe alte indispoziţii spirituale, mentale şi fizice.

Supuneţi-vă şi veţi fi liberi! Veţi fi îmblânziţi, zdrobiţi! (Ps. 34.18 şi 51.17); atunci inima va fi în stare să bea apa limpede a Duhului Sfânt. Atunci mintea şi nervii vor găsi odihnă, iar gândul ne va fi liber, fie că suntem filosofi sau numai muncitori.

Putem să fim jigniţi şi să fim bolnavi, sau să ne supunem şi să rămânem sănătoşi; putem să fim susceptibili şi să fim legaţi, sau să ne supunem şi să fim liberi; putem să ne împietrim în urâţenia „vechii naturi" sau să ne supunem şi să facem cunoscut blândeţea lui Hristos tuturor oamenilor (Filipeni 4.5)

Cea mai mare parte a psihiatrilor sunt avertizaţi de efectele rele ale resentimentului asupra inteligenţei şi asupra sistemului nervos; dar foarte puţini cunosc remediul biblic: „ Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu; împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi" (Iacov 4.7).

Trebuie să începem cu noi înşine, să ne supunem lui Dumnezeu, apoi să ne împotrivim diavolului, şi el va fugi de la noi. Să ne supunem din propria noastră voinţă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, să ascultăm ce spune Biblia şi să ne supunem voinţei Sale; să punem deoparte momente de aşteptare înaintea lui Dumnezeu, în singurul scop de a ne supune de bunăvoie voinţei Sale revelate, pentru a fi umpluţi cu Duhul Său de dragoste (Isaia 40:29-31); (Ps. 27.14 şi 40.1).

II. Al doilea lucru este: Să ne supunem unii altora: „Supunându-vă unii altora în teamă de Hristos " (Efeseni 5.21).

Aceasta nu este mai puţin importantă decât supunerea faţă de Dumnezeu: înseamnă a ne supune faţă de aproapele - aşa cum este el - şi nu după ce am încercat să-l aducem la punctul nostru de vedere.

Supuneţi-vă ca să fiţi dezamăgiţi, să nu fiţi apreciaţi, să fiţi trataţi cu puţină sau fără nici o consideraţie, să suferiţi, pentru că „prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu " (Fapte 14.22).

Supune-te fratelui tău care vrea în mod absolut să aibă ultimul cuvânt; supune-te contrazicerilor lui, fără a pronunţa vreodată un cuvânt de apărare pentru tine. Primeşte situaţia de a părea inferior. Păstrează-ţi pacea, ca şi Domnul şi Stăpânul tău. Supune-te mustrării, pentru că noi trebuie să fim în stare să ne îndemnăm unii pe alţii (Romani 15.14).

Această capacitate stă în dragostea care iese dintr-o inimă zdrobită: aici se găseşte adevărata dovadă a veritabilei noastre supuneri.

(Extras din Rev. „ V. D. L. D. " - Nr.2/1998)

„Nu fi învins de rău, ci învinge răul prin bine" (Romani 12.21)

„Dar mulţumiri fie lui Dumnezeu, care întotdeauna ne conduce în victorie în Hristos şi descoperă prin noi în orice loc parfumul cunoaşterii Lui" (2 Corinteni 2.14)

„Dar mulţumiri fie lui Dumnezeu, care ne dă victoria prin Domnul nostru Isus Hristos!" (1 Corinteni 15.57)