Psalmul 89:1-2

În psamul precedent L-am privit pe Hristos în suferinţă; aici însă atenţia noastră este îndreptată spre bunătăţile lui Dumnezeu, pentru că până la versetul 37, psalmistul vorbeşte numai despre bunătatea, credincioşia şi mărimea lui Dumnezeu. Observăm că el se bucură să-L înalţe şi să-L preamărească pe Dumnezeu. Etan, ezrahitul, scriitorul acestui psalm, este un bun exemplu în acest sens; să păşim pe urmele paşilor săi! El începe psalmul cu cuvintele: „Voi cânta întotdeauna bunătăţile Domnului; din generaţie în generaţie voi face cunoscut credincioşia Ta cu gura mea“. Etan cunoscuse bunătatea lui Dumnezeu; ea era măreaţă înaintea ochilor săi. De aceea el era convins că această bunătate va fi cântată nu numai pe pământ, ci şi în veşnicie.

În Vechiul Testament, expresia „bunătate“ cu privire la Dumnezeu are în multe cazuri acelaşi înţeles cu dragoste. Dar Dumnezeu ca şi dragoste (1 Ioan 4.8-9) a fost descoperit doar prin venirea Fiului Său pe pământ. Noi vom preamări veşnic această dragoste şi în acelaşi timp ne vom gândi la toate bunătăţile lui Dumnezeu.