Psalmul 43

Acest psalm se leagă mult de cel dinaintea lui, după cum ne ajută să înţelegem şi finalul său, care conţine repetarea ultimului verset din Psalmul 42 (Psalmii 42 şi 43 au aceeaşi încheiere). Sufletul meu are adesea nevoie să fie îndemnat să nu se mâhnească, să-şi pună speranţa în Dumnezeu şi să-L preamărească din nou şi pentru totdeauna. El este nu numai mântuirea mea, ci Însuşi „Dumnezeul meu“, Cel de care eu depind fără încetare, sursa „tăriei mele“ (v. 2).Lumina Sa şi adevărul Său mă vor conduce spre o închinare înţeleaptă, dacă eu Îi cer aceasta, aşa cum psalmistul ne oferă aici un exemplu personal (v. 3 şi 4).Expresia subliniată ieri, „Dumnezeul vieţii mele“ (Psalmul 42.8), este completată acum, prin versetul 4, de una la fel de preţioasă: „Dumnezeu, bucuria veseliei mele“. Iubiţi credincioşi, nu ne este Dumnezeu deplin suficient pentru a ne face fericiţi? Îl simţim noi ca pe Izvorul bucuriei noastre, aşa cum era El pentru Domnul Isus? (Luca 10.21). Dacă da, dacă un astfel de Dumnezeu este Cel pe care Îl cunoaştem noi, ne va mai putea fi oare inima mâhnită sau agitată? „Să nu vi se tulbure inima“, le-a spus Domnul ucenicilor Săi, „voi credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine“ (Ioan 14.1). Şi în alt loc: „Aveţi credinţă în Dumnezeu“ (Marcu 11.22). Credinţa! – iată măreţul zid protector în faţa oricărei tristeţi sau tulburări pe care ni le poate provoca această lume. Ea este astăzi singura noastră resursă, aşa cum va fi, în timpul necazului, şi pentru rămăşiţa credincioasă.