Psalmul 39

Pentru a înfrâna voinţa proprie a unui credincios, Dumnezeu este uneori nevoit să recurgă la frâu şi la zăbală (Psalmul 32.9). Duhul impune tăcere firii noastre vechi, pentru a face să rodească şi să vorbească viaţa cea nouă (v. 1).Când ni se face o nedreptate şi ne este poate cel mai greu să tăcem, să ne gândim la exemplul desăvârşit al Mielului care nu Şi-a deschis gura (v. 9; Psalmul 38.13; Isaia 53.7; 1 Petru 2.23).„Tu mi-ai dat zile cât un lat de mână...“ (v. 5): scurtă este existenţa noastră şi, cu toate acestea, ea este risipită atât de prosteşte, de către atâ­tea persoane, în febrila agitaţie de a acumula bunuri pământeşti! (v. 6; Eclesiastul 2.21-23). Să fim atenţi la cele patru certitudini („în adevăr...“) exprimate în v. 5, 6 şi 11! Omul este „doar o suflare“ (v. 5 şi 11) şi, în plus, „umblă ca o umbră...“ (v. 6). De pe scena acestei lumi, curând, când drama umană va ajunge la final, personajele şi decorul vor fi puse deoparte. „Chipul lumii acesteia trece“ (1 Corinteni 7.31). Ceea ce este adevărat, sigur şi nepieritor aparţine doar domeniului ceresc, invizibil (1 Petru 1.4). Înţelegând că nu poate aştepta nimic de la o astfel de lume, credinciosul îşi pune întrebarea: „ce aştept eu, Doamne?“ şi îşi dă el însuşi răspunsul: „Aşteptarea (speranţa) mea este în Tine“ (v. 7).