Psalmul 31:1-14

„În Tine, Doamne, mi-am pus încrederea“ – în felul acesta răsună, de astă dată, declaraţia fermă a celui credincios (v. 1). Apoi, în v. 6: „Cât despre mine, mă încred în Domnul“. Şi, din nou, la sfârşitul pasajului nostru: „Dar eu mă încred în Tine“ (v. 14). În mijlocul furtunii dezlănţuite de oameni, el se agaţă de această certitudine. Adăpostul şi l-a aşezat nu pe propriul munte (Psalmul 30.7), ci în Domnul, Stânca lui (v. 3) de neclintit. „Fii pentru mine o stâncă...“, cere el în v. 2, iar în v. 3 confirmă: „Tu eşti stânca mea“. Nimic niciodată nu va putea răsturna o credinţă aşezată pe o astfel de temelie (Matei 7.25). Drag prieten, ai construit tu pe această stâncă?Există un moment în viaţă când această încredere este mai necesară ca oricând. Este vorba de ultimul moment, când totul trebuie părăsit, pentru a trece prin moarte. În această traversare întunecoasă, niciun sprijin pentru suflet nu poate dăinui, decât Dumnezeul în care, acum şi pentru totdeauna, ne-am pus toată încrederea (Proverbe 14.32).Să ne gândim la Modelul nostru incomparabil: În momentul morţii Sale, Hristos Îşi exprimă această încredere absolută prin ultimele Sale cuvinte de pe cruce, despre care ne vorbeşte v. 5: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul“ (Luca 23.46; vezi şi v. 15).