Psalmul 16

Aşa cum arată şi cartea Faptele Apostolilor, citând în ea din Psalmul 16 (Fapte 2.25 şi 13.35), acest psalm se aplică direct Omului Hristos Isus. De altfel, cine altul decât El ar îndrăzni să declare: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea Mea“ (v. 8)? Îl contemplăm aici nu ca pe Mântuitorul (aceasta va fi în Psalmul 22), ci ca pe Modelul; nu ca pe Fiul lui Dumnezeu, ci ca pe Omul credinţei. În calitate de Fiu, El nu ar avea nevoie să fie păzit (v. 1), iar bunătatea Lui s_ar contopi cu cea a lui Dumnezeu Însuşi (v. 2; vezi Marcu 10.18). Însă încrederea, dependenţa, răbdarea, credinţa – pe scurt, toate sentimentele pe care le vedem în Psalmul 16 strălucind în acest Dumnezeu cunoscut şi onorat – sunt sentimente umane. Pentru a le manifesta în perfecţiune, Hristos a venit să locuiască pe pământ (şi în ce condiţii!), trăind viaţa unui om (însă a unui om fără păcat!). El ni S_a prezentat supus lui Dumnezeu, Domnul (v. 2: „Tu eşti Domnul Meu“); găsindu_Şi plăcerea în cei credincioşi (v. 3), în partea pe care Tatăl i_a rezervat_o (v. 5 şi Evrei 12.2), în Domnul Însuşi (v. 8, 9 şi 11); iar v. 10 ne ajută să_L privim încrezător până şi la moarte. Ce drum minunat, care L_a încântat pe Dumnezeul Său! Este drumul pe care ni l_a deschis şi nouă, ca să mergem pe el, păşind pe urmele Sale! (1 Petru 2.21).