Psalmul 16

Nu vei părăsi sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea. Psalmul 16.10

Acest psalm prezintă umanitatea Domnului Isus şi dependenţa Lui de Dumnezeu în timpul umblării Sale, terminate în bucuria învierii. Mesia Se roagă ca viaţa să-I fie păstrată. El Se încrede în Domnul. În rugăciunea Sa, El spune: „Bunătatea Mea nu se înalţă până la Tine“. Venite de pe buzele unei Persoane Divine, aceste cuvinte pot părea greu de înţeles, dar El vorbeşte aici ca Om ascultător care nu caută o poziţie pentru El însuşi, ci pentru „cei aleşi“ de pe pământ, cu care Se asociază. El S-a identificat cu rămăşiţa credincioasă în zilele întrupării Sale, când a fost botezat de Ioan Botezătorul, „ca să împlinească toată dreptatea“ (Matei 3.13-17).

Mesia vorbeşte despre „partea moştenirii Mele şi a paharului Meu“. Paharul Său a fost moştenirea Sa în Domnul; aceasta a fost partea Lui. Pentru El a fost o moştenire plăcută. Aceasta este o afirmaţie remarcabilă în lumina unui alt pahar pe care Tatăl I-a cerut să îl bea. Spre deosebire de paharul plăcut al moştenirii Sale, a luat celălalt pahar din mâna Tatălui Său, pentru mântuirea celor păcătoşi. Domnul Isus a putut spune: „Paharul, pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu Îl beau?“.

Vedem apoi marea profeţie că Dumnezeu nu va lăsa sufletul Său în Locuinţa Morţilor, ci Îi va arăta calea vieţii. Aceste versete sunt citate iudeilor de Petru în Fapte 2.25-31 pentru a susţine învierea Domnului şi pentru a arăta că Psalmul 16 nu se aplică lui David în mod personal, ci Domnului Isus. David a scris aceste cuvinte „fiind profet“ şi „văzând mai dinainte“ că ele se referă la învierea lui Hristos. Calea vieţii L-a condus prin moarte şi înviere; pentru El, aceasta a fost „belşug de bucurie“. L-a condus mai departe, la dreapta lui Dumnezeu, unde sunt „desfătări pentru totdeauna“.

Iată care a fost bucuria pusă înaintea Lui (Evrei 12.2)!