Psalmul 145

Hristos, Căruia David Îi este doar un simbol, intonează aici lauda (vezi titlul) care, în cei din urmă psalmi, se va extinde la întreaga creaţie (comp. cu Psalmul 22.25…). Şi noi putem cânta cu El: „Te voi înălţa, Dumnezeul meu, … în fiecare zi Te voi binecuvânta, … în vecii vecilor“. Domnul este mare, de o măreţie nepătrunsă (v. 3). Lucrările Lui sunt puternice (v. 4, 12), minunate (v. 5) şi înfricoşătoare (v. 6). Bunătatea Lui este mare (v. 7, 8) şi universală şi va „răsuna amintirea“ ei pretutindeni. Puterea Lui va fi vestită, iar dreptatea Lui, cântată tare. Una din gloriile Lui însă le va depăşi pe toate celelalte: este îndurarea Domnului (v. 8). Ea aduce mântuirea; de mai multe ori, versetele 14-20 îi enumeră diversele ei manifestări: „Domnul susţine“ (Psalmul 37.24)…, deschide ochii (Psalmul 146.8)…, dă hrană, satură (Psalmul 107.9)…, este alături de cei care-L cheamă (Psalmul 34.17,18)…, împlineşte dorinţa celor care se tem de El, le aude strigătul, îi salvează, îi păzeşte pe cei care-L iubesc. Da, „noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har“ (Ioan 1.16). Iar toate verbele la persoana întâi, timp viitor, „Te voi înălţa, … voi binecuvânta, … voi lăuda, … voi spune, … voi rosti lauda“, nu sunt decât răspunsul potrivit al răscumpăratului la desfăşurarea acestei îndurări.