Psalmul 144:1-2

David a fost un războinic. Deja în tinereţea lui îl vedem în lupta cu filisteanul Goliat pe care l-a omorât. Istoria ne relatează despre mulţi eroi, care au obţinut mari victorii. Dar David s-a remarcat faţă de ceilalţi bărbaţi ai războaielor: el nu a vrut să plece la luptă, fără să-L întrebe pe Domnul, Dumnezeul său; a se vedea, de exemplu, 1 Cronici 14.10, 14. El a dorit chiar să fie învăţat de Dumnezeu în luptă. Această dependenţă şi încredere, pe care o avea în Dumnezeu, au fost răsplătite din plin; peste tot pe unde a umblat, Dumnezeu i-a dat biruinţă. Sub David a luat naştere împărăţia cu cele douăsprezece seminţii ale lui Israel; el a fost unealta în mâna lui Dumnezeu pentru a pregăti domnia de pace a lui Solomon, care este o imagine a Împărăţiei de o mie de ani. În aceste două versete nu vedem nicio urmă că David ar fi vrut să-şi însuşească onoarea în victoriile sale. El i-a dat în toate lui Dumnezeu onoarea; Dumnezeu a fost Acela care i- a supus poporul şi El a fost cetăţuia lui, turnul lui înalt şi salvatorul lui, scutul lui.

Şi noi stăm în luptă, iar această luptă trebuie învăţată. Nu putem să ne luptăm cum ne gândim noi că este bine. „Dacă cineva se luptă la jocuri, nu este încununat, dacă nu se luptă după legile jocului“ (2 Timotei 2.5). Învăţătura despre această luptă o găsim în Sfânta Scriptură. Numai de la Acela, care este mai mare decât duşmanul şi care l-a învins pe acesta, putem învăţa cum să ne împotrivim duşmanului. Locul amintit adesea din Efeseni 6 ne dă explicaţia. Vrem să fim atenţi că armura serveşte în primul rând apărării; dacă suntem echipaţi cu ea, nu trebuie să ne temem de niciun atac al duşmanului; a se vedea Psalm 27, versetele 3-5. Dorim să dăm aici şi câteva indicaţii cu privire la lupta propriu-zisă. Noi putem să luptăm în Evanghelie (Filipeni 4.3). Ca şi Epafra avem dreptul să luptăm pentru fraţii noştri în rugăciuni (Coloseni 4.12); şi suntem îndemnaţi „să luptăm pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna“ (Iuda 3).