Psalmul 140

Acest psalm ne permite să întrevedem cât va avea de suferit rămăşiţa credincioasă în timpul greu al necazului celui mare. Harul lui Dumnezeu ne-a păzit, până acum, de prigoană în ţara noastră. Dar uneori este bine să ne punem această întrebare: dacă mâine va trebui din nou să sufăr pentru că sunt creştin, aş mai dori eu atunci să port acest nume?De altfel, niciodată să nu uităm că avem de-a face neîncetat cu vrăjmaşi cu atât mai periculoşi, cu cât ne sunt mai familiari. Despre acest om rău, violent (v. 1), care se gândeşte la rău (v. 2), care-şi ascute limba ca un şarpe (v. 3) şi care încearcă să-mi împiedice paşii (v. 4), epistola către Romani îmi relevă un lucru înspăimântător: el locuieşte în propria mea inimă (Romani 3.13; 7.17). Dar aceeaşi epistolă conţine, dacă am putea spune aşa, invitaţia la decesul lui (citiţi Romani 6.6). Moartea m-a scăpat de „omul cel vechi“; deci nu mai trebuie să mă lupt cu el, ci să-l socotesc ca răstignit împreună cu Hristos. Cât despre vrăjmaşul din afară, Satan, tot Dumnezeu mă apără de el. „Domnul Dumnezeu este tăria mântuirii mele, – spune cel credincios – Tu mi-ai acoperit capul în ziua bătăliei“ (v. 7). „Coiful mântuirii“ este o piesă indispensabilă a armurii complete a lui Dumnezeu (Efeseni 6.17).