Psalmul 139:19-24

După versetele 19-22, care corespund duhului Legii, sub care era Israel, David exprimă o rugăciune importantă: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!“ O asemenea dorinţă o poate simţi numai un om care nu mai trebuie să se teamă înaintea lui Dumnezeu, pentru că a fost condus în lumina Sa.

Este de la sine înţeles că oamenilor, în starea lor naturală, le lipseşte o asemenea libertate înaintea lui Dumnezeu; ei se tem de un Dumnezeu sfânt şi drept. Dar care este situaţia cu noi credincioşii? Dorim tot timpul ca Dumnezeu să ne încerce şi să ne cunoască gândurile? Un creştin cu conştiinţa împovărată evită lumina; el nu se simte bine gândindu-se la sfinţenia lui Dumnezeu. Păcatul pe care nu l-a recunoscut, îl apasă ca o povară grea. O astfel de stare este anormală pentru un răscumpărat al Domnului, pentru că Domnul i-a dat în mână tot ce este necesar, ca el să se poată mişca în prezenţa Lui fericit şi liber.

Avem motive să-i mulţumim Domnului că El ne-a pus în poziţia să-i putem spune cu sinceritate: „Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!“ Dacă David, care nu avea aşa multă lumină ca noi, a putut avea această dorinţă, cu cât mai mult aceia care pot privi înapoi la lucrarea de mântuire săvârşită la Golgota. Prin sângele vărsat pentru noi şi prin credinţa în Domnul Isus, noi nu mai suntem păcătoşi sărmani, ci sfinţi şi preaiubiţi (a se compara cu Romani 1.7), care putem sta înaintea Dumnezeului celui sfânt fără conştiinţa păcatelor. Aceasta corespunde poziţiei noastre înaintea Lui. Noi suntem copii ai luminii, şi fericirea noastră cea mai mare aici jos este să putem savura părtăşia Sa. Aceasta însă poate fi uşor tulburată, şi o inimă sinceră, temătoare de Dumnezeu observă foarte curând acest lucru. Cine a gustat această părtăşie, are multă grijă ca să o păstreze, de aceea rugăciunea: „Şi vezi dacă este în mine vreo cale a întristării şi condu-mă pe calea eternă!“