Psalmul 139:1-6

Acest psalm ne arată un om care este conştient de atotprezenţa lui Dumnezeu. Dar chiar dacă ştie că acest Dumnezeu îl vede în întregime şi totdeauna, nu încearcă să i se sustragă. Cât de diferit este în cazul oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu! Ei nu pot suporta lumina, ei „au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele“ (Ioan 3.19). Ei îndepărtează de la ei gândul despre un Dumnezeu drept, pentru că se simt condamnaţi de El. Ei nu îşi pot imagina că poţi fi fericit în apropierea Lui şi îi compătimesc pe aceia care se despart de plăcerile lumeşti.

Cum a putut David să spună cu inima fericită: „Doamne, Tu m-ai cercetat şi mă cunoşti“? Atras de harul lui Dumnezeu, a ajuns la cunoaşterea fericită că acest Dumnezeu nu Se arată ca duşmanul păcătosului, ci mai degrabă El vrea să-l întâmpine cu milă. Având această cunoştinţă, el s-a bucurat în lumina Sa. Desigur, el a fost în strâmtorare, dar ea a fost adusă de un Dumnezeu care este dragoste.

Versetele de început ale psalmului ne determină să ne verificăm pe noi înşine. „Tu ştii când mă aşez şi când mă ridic, de departe îmi pătrunzi gândul.“ Orice început al nostru este descoperit înaintea lui Dumnezeu. Noi ne gândim prea puţin la aceasta când ne trezim dimineaţa. Domnul vede cum începem ziua; dacă o facem în grabă şi cu o rugăciune pe fugă sau ne luăm suficient timp pentru a avea părtăşie cu El. El ştie gândurile cu care plecăm la muncă şi cunoaşte dinainte toate căile noastre. Nimic nu-i scapă. Este acest lucru preţios pentru noi sau ne nelinişteşte că ştie şi lucrurile pe care dorim să le ascundem cu grijă de oameni? Pentru David, această cunoaştere a Dumnezeului său era preţioasă, el trăia într-o relaţie fericită de încredere cu El. Aceasta ne stă şi nouă la dispoziţie, chiar într-o mai intimă şi mai mare măsură, căci noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru prin Isus Hristos.