Psalmul 137:1-4

　　Aceste versete sunt o privire retrospectivă la timpul când cele două seminţii a lui Iuda şi a lui Beniamin se aflau în prizonierat în Babilon. Dar numai cei temători de Dumnezeu dintre acei iudei aveau o asemenea plângere. Despre ceilalţi ne relatează cartea Estera; ei s- au obişnuit cu prizonieratul şi nu s-au întors cu tovarăşii lor de seminţie în ţara părinţilor (a se compara cu Ezra 1 şi 2). Observăm aici ceva ce se arată mereu la poporul lui Dumnezeu şi care are ca efect: deosebirea între masa poporului indiferentă şi cei care doresc să trăiască în separare pentru Dumnezeu.Ultimii sunt cei care se plâng: „Lângă râurile Babilonului, acolo ne-am aşezat şi am plâns, când ne-am amintit de Sion.“ Cei care îi apăsau le cereau să cânte, dorind să se delecteze la auzul cântărilor Sionului. Dar cum ar fi putut aceşti credincioşi să cânte o cântare a Domnului într-o ţară duşmană? Aceşti iudei sunt în acelaşi timp o imagine a rămăşiţei credincioase a poporului iudeu în timpul necazului, înainte de instaurarea Împărăţiei de o mie de ani.