Psalmul 109:1-20

Acest psalm zdrobitor se deschide invocându-L pe „Dumnezeul laudei Mele“ (v. 1). Nicio ameninţare, niciun subiect copleşitor nu-L împiedicau pe Isus să-Şi ridice ochii spre Tatăl şi să-L laude. Dimpotrivă, acestea erau pentru El tot atâtea motive pentru a o face. Cum Se apăra El când era „înconjurat cu cuvinte de ură“ (v. 3)? „Dar Eu – spune El – Mă rog“ (v. 4). Creştini, aceasta ar trebui să fie singura noastră „replică“ atunci când vine să ne întâmpine o ostilitate nedreaptă. Dacă noi tăcem – sau mai degrabă dacă vorbim numai cu Dumnezeu – nu va tăcea El şi Îşi va lua rolul să răspundă în locul nostru (v. 1; Romani 12.19). Cu toate acestea, Hristos a fost singur să îndure „aşa mare împotrivire…“ (Evrei 12.3). Adversarii Săi (care, în originalul ebraic, poartă acelaşi nume cu stăpânul lor, Satan) nu numai că Îi fac război „fără temei“, dar – strigă Isus – „Îmi întorc rău pentru bine şi ură pentru dragostea Mea“ (v. 5). De partea lor trecuse Iuda, vinovat de o nerecunoştinţă cu atât mai oribilă cu cât fusese obiectul unei afecţiuni mai intime; versetul 8 i se aplică lui în Fapte 1.20 (iar pentru viitor, acest pasaj se raportează la Antihrist). Iată de ce era zdrobită inima Mântuitorului (v. 16)!