Psalmul 102:3-7

La cercetarea acestui psalm trebuie să ne gândim mereu că Isus a fost Om adevărat, un om ca şi noi, dar fără păcat. Desigur, El nu a încetat niciodată să fie Fiul lui Dumnezeu, dar aici nu avem în faţa noastră această latură a Persoanei Sale. Ca Om a simţit din plin toată împotrivirea din partea păcătoşilor (Evrei 12.3), repulsia, dispreţul şi ura lor (a se compara cu Isaia 52.14; 53.3 etc.). Versetele acestui fragment de psalm ne lasă să privim la durerile sufletului Său.

Duhul Sfânt foloseşte expresii puternice aici: „Pentru că zilele mele pier ca fumul şi oasele îmi ard ca un tăciune.“ Să nu trecem indiferenţi pe lângă aceste relatări ale suferinţelor sufleteşti ale Domnului nostru! El a fost Cel singur; această singurătate este prezentată în versetele 6 şi 7. Poate până astăzi nu ne-am gândit atât de mult la aceste suferinţe ale Sale; dar merită să cugetăm la ele. Cu cât ne vom îndrepta mai mult atenţia spre ele, cu atât mai aproape va fi de noi Persoana preţioasă a Mântuitorului nostru.

Aşa cum am amintit deja, din versetele 6 şi 7 putem deduce cât de mult a suferit Domnul nostru datorită singurătăţii. Nouă ne vine greu să înţelegem aceste suferinţe ale Sale, deoarece noi trăim cu oameni asemenea nouă. Dar El, deşi era Om, a fost Cel sfânt şi Cel drept; în această postură, El era singur în mijlocul unui neam păcătos. El a simţit singurătatea în mijlocul familiei Sale şi a ucenicilor Săi, pentru că nimeni nu-L înţelegea. Chiar şi în mijlocul poporului, El era ca „un pelican din pustiu şi ca o cucuvea din dărâmături“; El ştia că acei oameni vor striga curând sub conducerea mai-marilor lor: „Să fie răstignit“ (Matei 27.20-22).

Versetul 7 ne aminteşte de acea întâmplare, când Domnul a stăruit toată noaptea în rugăciune (Luca 6.12). În oraşe şi în sate, oamenii dormeau; şi ucenicii Săi s-au retras să se odihnească, dar El veghea. El era ca o „păsăre singuratică pe un acoperiş“. Să nu uităm că această stare de singurătate a însemnat o durere continuă pentru El.