Psalmii 149 şi 150

Am ajuns la încheierea Psalmilor, a acestei «cărţi a încercării», a cărei ultimă pagină nu va fi întoarsă decât la sfârşitul călătoriei noastre pe pământ. Şi constatăm că toate suferinţele care sunt descrise în ea au condus la acest rezultat final, lauda adusă lui Dumnezeu de către tot ce are suflare. Aşa să fie şi cu fiecare din încercările noastre: „să fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos“ (1 Petru 1.7).Cartea Psalmilor a început cu Dumnezeu binecuvântându-l pe om şi se încheie cu omul binecuvântându-L pe Dumnezeu. Am auzit, pe rând, cântând aleluia: rămăşiţa mântuită (Psalmul 146), Ierusalimul (Psalmul 147), Creaţia (Psalmul 148). Psalmul 149 are ca subiect cântarea cea nouă a lui Israel şi ultimele judecăţi precedând Împărăţia.Psalmul 150 răspunde la toate chestiunile cu privire la laudă: cine trebuie să fie adorat, unde (v. 1), pentru ce (v. 2), cum (v. 3-5) şi de către cine (v. 6) trebuie adusă închinarea către Dumnezeu.Toată diversitatea de expresii ale laudei universale se armonizează într-un mod perfect, pentru că această cântare este unică: ea preamăreşte faptele puternice şi grandoarea infinită a Celui care va împlini atunci toate planurile Sale, pentru propria Lui glorie şi pentru binecuvântarea universală.