Psalmii 141 şi 142

Niciodată nu-L vom plictisi pe Domnul vorbindu-I. Dimpotrivă, rugăciunea unui credincios este o mireasmă plăcută pentru El (v. 2; comp. cu Apocalipsa 5.8sf.). Dar, vai, din gura noastră pot ieşi, de asemenea, cuvinte amare! Fără ajutor de sus, nimeni nu-şi poate stăpâni limba (Iacov 3.8,9). „Pune, Doamne, o strajă gurii mele“, cere aici omul lui Dumnezeu. Totuşi, gura nu face altceva decât să traducă ceea ce clocoteşte în inimă (Psalmul 39.1-3). Inima de asemenea trebuie „păzită“ cu atenţie, pentru a nu fi înclinată spre vreun lucru rău (v. 4). În ce priveşte mustrarea, să ştim să o privim nu ca pe o lovitură dată amorului propriu, ci ca pe o favoare, ca pe „un untdelemn minunat“, păstrat de Domnul pentru ai Săi (v. 5; comp. cu 2 Samuel 16.5,10; Galateni 6.1).Psalmul 142. Urmărit de Saul, David se ascunde în peştera Adulam (1 Samuel 22; Psalmul 57). Împreună cu tovarăşii lui, rătăceşte „în pustiuri şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului“ (Evrei 11.38). Orice refugiu omenesc este pierdut pentru el (v. 4). Însă credinţa pe care o are îi permite să strige: „Doamne, … Tu eşti scăparea mea“ (v. 5).„Cei drepţi mă vor înconjura“ (v. 7). Hristos, adevăratul David, îi va introduce, împreună cu El, în glorie, pe aceia pe care i-a îmbrăcat în propria Sa dreptate.