Psalmii 137 şi 138

Aici începe o penultimă serie de psalmi, cei mai mulţi dintre ei ai lui David. Ei reiau istoria restabilirii finale a lui Israel, de la aservirea printre naţiuni (Psalmul 137), traversând necazul, până la eliberare şi, în Psalmii 145–150, până la lauda universală.Începutul Psalmului 137 reaminteşte de captivitatea din Babilon. Cum ar fi putut sărmanii deportaţi să cânte la comandă şi să se bucure sub jugul asupritorului? Nu este bucurie pentru ei departe de Ierusalim! Cei care le-au luat totul nu le-au putut şterge din amintire Ierusalimul. Tot aşa şi noi, prieteni credincioşi, ca străini într-o lume vrăjmaşă, nu vom găsi nimic pentru inimile noastre, dar noi posedăm în Hristos o bucurie pe care nimeni nu ne-o poate lua (Ioan 16.22). Să nu uităm nicicând cetatea cerească (v. 5)!În Psalmul 138, credinciosul, în ciuda „înjosirii“ lui (v. 6), cântă din toată inima şi se închină plecându-se spre Ierusalim (conf. v. 2 şi 1 Împăraţi 8.47…). „Tu m-ai ascultat“ (v. 3), poate spune el apoi, deşi împrejurările în care se află nu s-au schimbat încă cu nimic. Dumnezeu însă i-a întărit sufletul. Şi aceasta este puterea care contează pentru cel credincios (Efeseni 3.16)!Dumnezeu va duce la bun sfârşit totul cu privire la noi (v. 8), dar nu prin nimicirea rasei celor răi (sf. Psalmului 137), ci prin întoarcerea Domnului.