Psalmii 130 şi 131

Nu asuprirea din Psalmul 129, ci sentimentul păcatului a aşezat sufletul celui drept în „adâncuri“ (Psalmul 130.1). Cu toate acestea – atât de jos cât se simte – el poate de acolo să-L cheme întotdeauna pe Dumnezeu. „La El este belşug de răscumpărare“ (v. 7).Versetul 4 ne uimeşte poate. Ni se părea că iertarea are ca efect mai degrabă risipirea temerii. Este însă invers! Cunoaşterea harului sensibilizează profund conştiinţa; pentru că noi ne măsurăm grozăvia situaţiei noastre prin efortul făcut de Mântuitorul nostru pentru a ne salva din ea (citiţi Romani 6.14 şi 1 Petru 1.17b-19).În Psalmul 131 vedem cum încercările unui credincios contribuie în mod util la a-i smeri şi zdrobi voinţa proprie (v. 1). Dumnezeu le îngăduie, iar el trebuie să I se supună. După ce i s-a luat ceea ce iubea, sufletul lui este ca „înţărcat“ (v. 2). El seamănă cu un copilaş privat dintr-o dată de laptele mamei, însă întotdeauna lângă mama lui. Pe moment, el nu poate înţelege că aceasta este o condiţie pentru creşterea lui. Tot astfel, Domnul găseşte cu cale uneori să ne ia ceea ce ne părea preţios şi absolut necesar, pentru a ne obliga să aşteptăm totul numai de la El (v. 3; recitiţi Psalmul 130.5-7).