Provocarea unui Mântuitor înviat

Luca 24

Perioada în care binecuvântatul nostru Domn a stat în mormânt trebuie să fi fost un moment de întuneric şi de mare confuzie pentru mulţi dintre cei care aşteptau răscumpărarea lui Israel. Doar o credinţă curată, puternică, calmă s-ar fi putut ridica deasupra norilor grei care întunecau orizontul poporului lui Dumnezeu, şi se pare că nu erau mulţi cei care aveau o astfel de credinţă în acel moment de încercare.

Putem să considerăm fără îndoială că starea celor doi ucenici care călătoreau împreună spre Emaus ilustrează situaţia celor mai mulţi, dacă nu chiar a tuturor sfinţilor preaiubiţi ai lui Dumnezeu în acele trei zile şi trei nopţi pe care Domnul nostru preaiubit le-a petrecut în adâncimile pământului. Erau tulburaţi şi nu găseau niciun fel de explicaţie. „Şi a fost că, pe când vorbeau ei şi discutau, Isus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să-L cunoască”.

Minţile lor erau preocupate doar cu circumstanţele exterioare. Orice speranţă părea să fi pierit. Aparent toate aşteptările atât de scumpe inimilor lor păreau să fi fost spulberate. Toată scena era acoperită de umbra întunecată a morţii, iar sărmanele lor inimi erau pline de durere.

Dar observaţi cum asupra inimilor lor descurajate vine provocarea din partea Mântuitorului înviat. „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi pe când mergeţi şi sunteţi trişti?”.

Cu siguranţă că era o întrebare înţeleaptă şi importantă pentru aceşti dragi ucenici – o întrebare pusă pentru a îi cerceta. Tocmai de aceasta aveau nevoie în acele momente când erau preocupaţi doar de împrejurările exterioare, în loc să se sprijine pe adevărul etern şi neschimbat al lui Dumnezeu. Scriptura era simplă şi clară, trebuia doar să asculte glasul ei. Dar în loc să asculte doar de mărturia curată a Duhului prin Cuvânt, ei lăsaseră ca minţile lor să fie descurajate sub acţiunea şi sub influenţa împrejurărilor. În loc să stea cu hotărâre pe stânca veşnică a revelaţiei divine, ei se zbăteau printre valurile oceanului zbuciumat al vieţii. Într-un cuvânt, căzuseră pentru un moment sub puterea morţii, în ce priveşte gândurile lor, şi de aceea nu trebuie să ne mirăm că inimile lor erau triste şi cuvintele erau întunecate. Şi oare nu se întâmplă uneori ca şi eu şi tu să fim doborâţi în acelaşi fel sub puterea lucrurilor văzute şi trecătoare, în loc să trăim prin credinţă în lumina celor nevăzute şi veşnice? Da, chiar şi noi, cei care mărturisim credinţa într-un Mântuitor viu – care credem că suntem morţi şi înviaţi împreună cu El – care avem Duhul Sfânt locuind în noi, nu suntem şi noi uneori dezamăgiţi şi plini de teamă? Şi nu avem şi noi nevoie în astfel de momente de o provocare din partea Mântuitorului înviat? Oare nu a pus şi în inimile noastre acelaşi Mântuitor preaiubit şi plin de dragoste această întrebare „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi?”. Nu se întâmplă adesea ca atunci când ne strângem împreună sau când mergem pe cale, cuvintele pe care le vorbim între noi să fie orice, mai puţin ceea ce ar trebui să fie? Poate şi noi ne plângem împreună descurajaţi despre vremurile grele din jurul nostru – despre vreme – despre situaţia ţării – despre starea economiei – despre boală – despre banii care nu ne ajung - pe scurt totul şi orice în afară de ceea ce ar trebui să vorbim.

Da, şi devenim atât de preocupaţi de astfel de lucruri încât ochii noştri spirituali sunt ţinuţi şi nu Îl recunoaştem pe Cel binecuvântat care vine lângă noi cu dragoste şi credincioşie, şi El trebuie să pună înaintea inimilor noastre nestatornice aceeaşi întrebare precisă şi puternică, „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi?”. Să ne gândim la aceasta. Este un subiect asupra căruia se merită să medităm. Suntem cu toţii mult prea capabili să permitem ca minţile noastre să cadă sub puterea şi influenţa împrejurărilor, în loc să trăim prin puterea credinţei. Ne preocupăm cu ceea ce ne înconjoară, în loc să medităm la cele de sus – la acele realităţi strălucitoare şi binecuvântate care sunt ale noastre în Hristos.

Şi care este rezultatul? Reuşim oare atunci când ne plângem descurajaţi să îmbunătăţim împreujurările şi să ne asigurăm o zi de mâine mai luminoasă? Absolut deloc. Şi atunci ce facem? Pur şi simplu ne aducem într-o stare de deznădejde şi cuvintele noastre sunt tot mai deprimate; şi, cel mai rău dintre toate, dezonorăm cauza lui Hristos. Creştinii uită adesea cât de mult înseamnă caracterul lor, felul de a fi, aspectul exterior şi purtarea de zi cu zi. Uităm că gloria Domnului este strâns legată cu felul în care trăim. Cu toţii ştim că, în societatea noastră, judecăm caracterul capului unei familii după comportamentul copiilor şi al servitorilor. Dacă am vedea nişte copii trişti, cu privirile plecate, probabil că am considera că tatăl lor este morocănos, sever şi nedrept. Dacă i-am vedea pe servitori dărâmaţi şi epuizaţi, l-am considera pe stăpânul lor un om nemulţumit şi neîndurător. Pe scurt, de regulă, ne putem face o impresie destul de corectă despre capul unei gospodării după aspectul, purtarea, stilul, moralul membrilor acelei case.

Cu cât mai mult atunci ar trebui ca noi, ca şi membri ai casei lui Dumnezeu, să căutăm să dăm o impresie clară despre Cine este El prin temperamentul, purtarea, felul de a fi şi moralul nostru! Dacă oamenii lumii – cei cu care intrăm în contact zi de zi în aspectele practice ale vieţii – dacă ei ne văd morocănoşi, acri, doborâţi – dacă ne aud plângându-ne necontenit despre aceasta sau aceea – dacă ne văd preocupaţi cu propriile noastre interese – încercând să agonisim, să strângem şi să ne târguim pentru orice – la fel ca ceilalţi – dacă ne văd purtându-ne urât cu cei care sunt în subordinea noastră – ce fel de părere îşi vor forma ei despre Cel pe care Îl numim Tatăl şi Stăpânul nostru din ceruri?

Să nu dispreţuim şi să nu întoarcem spatele acestor cuvinte simple. Este mare nevoie de ele în aceste vremuri în care se afirmă atât de mult cu gura. Există o mare cantitate de trafic intelectual cu adevăruri care lasă conştiinţa neatinsă, nu mişcă inima şi nu schimbă viaţa. Ştim că suntem morţi şi înviaţi; dar atunci când se întâmplă cel mai mic lucru care ne atinge, fie persoana noastră, fie relaţiile sau interesele noastre, arătăm imediat cât de mică putere are acest adevăr în vieţile noastre.

Fie ca Domnul să ne dea harul să ne îndreptăm inimile cu multă sinceritate şi seriozitate asupra acestor lucruri, aşa încât, în umblarea noastră de fiecare zi, să se arate cu mai multă credincioşie un caracter creştin real – o mărturie care Îl va glorifica cu siguranţă pe slăvitul nostru Dumnezeu şi Tată şi pe Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos – şi, de asemenea, le va oferi celor cu care venim în contact un mic exemplu din ceea ce înseamnă religia adevărată, care schimbă în profunzime caracterul şi umblarea. Fie ca să realizăm cu toţii şi tot mai mult prezenţa unui Mântuitor înviat, şi să găsim în aceasta un răspuns triumfător la toate sugestiile întunecate ale vrăjmaşului, la raţionamentele deprimante ale inimilor noastre, şi la influenţa ucigătoare a împrejurărilor exterioare. Dumnezeu, în mila Sa nemărginită, să ne dea harul acesta, pentru gloria Domnului Isus.

Este imposibil să citeşti acest pasaj fermecător (Luca 24) şi să nu fii izbit de ceea ce am putea numi puterea de a da viaţă pe care o are prezenţa şi vocea unui Mântuitor înviat. Îi vedem pe acei dragi ucenici răspândiţi încoace şi încolo, plini de confuzie şi îndoieli, de teamă şi descurajare – unii alergând la mormânt; unii venind de acolo; unii mergând spre Emaus, alţii adunaţi împreună la Ierusalim, în diferite stări şi situaţii. Dar conştientizarea vocii şi prezenţei lui Isus i-a înviorat, le-a dat siguranţă şi i-a încurajat, şi apoi i-a strâns pe toţi împreună în jurul Persoanei Sale în adorare, dragoste şi laudă. Prezenţa Sa avea o putere de nedescris, împlinind orice nevoie, răspunzând oricărei stări a minţii şi a inimii. Aşa a fost atunci; aşa este şi acum; şi aşa trebuie să fie întotdeauna, lăudat şi binecuvântat fie numele Său scump! Există putere în prezenţa unui Mântuitor înviat pentru a rezolva greutăţile noastre, pentru a alunga confuzia, pentru a calma teama, pentru a ne uşura poverile, a ne usca lacrimile, pentru a răspunde oricărei nevoi, pentru a da linişte minţii şi a satisface orice dor al inimii.

Isus! Tu eşti îndeajunsPentru a umple inima şi mintea mea;Viaţa Ta – pentru a linişti sufletul tulburatDragostea Ta – pentru a-i alunga teama.

Cei doi ucenici care mergeau spre Emaus au dovedit ceva din aceasta, dacă ar fi să judecăm din cuvintele strălucitoare pe care şi le adresează unul altuia. „Nu ne ardea oare inima în noi când ne vorbea pe drum şi când ne deschidea Scripturile?”. Da, aici era secretul preţios: „El ne vorbea” – şi „El ne deschidea Scripturile”! Ce momente cereşti! Ce părtăşie înaltă! Ce lucrare a dragostei! Un Mântuitor înviat înviorând inimile lor prin cuvintele Sale minunate şi prin prezentarea cu putere a Scripturii. Care a fost efectul – care a fost rezultatul normal? Cei doi călători s-au întors imediat la Ierusalim pentru a îi căuta pe fraţii lor. Nu putea fi altfel. Dacă privirile noastre se îndepărtează de la un Mântuitor înviat, atunci cu siguranţă că ne vom îndepărta şi de fraţii noştri, cu siguranţă că vom fi preocupaţi cu propriile noastre lucruri; vom merge pe căile proprii – ne vom scufunda în răceală, întuneric, moarte şi egoism. Dar, de cealaltă parte, în momentul în care cu adevărat stăm în prezenţa lui Hristos, când auzim vocea Sa şi simţim dulceaţa şi puterea dragostei Sale, când inimile noastre sunt aduse sub influenţa morală măreaţă a lucrării Sale preţioase şi pline de dragoste, atunci suntem umpluţi de afecţiune şi interes reale faţă de toţi fraţii noştri, şi cu o dorinţă sinceră să ne găsim locul în mijlocul lor pentru a le putea împărtăşi bucuria profundă care ne umple sufletele. Putem să afirmăm lucrul acesta ca pe un principiu clar – o axiomă spirituală – că este imposibil să respiri atmosfera prezenţei unui Mântuitor înviat şi să rămâi într-o stare de izolare, independenţă sau dezbinare. În mod sigur prezenţa Sa topeşte inima şi o face să se reverse în râuri de afecţiune şi dragoste către toţi cei care Îi aparţin. Dar să continuăm capitolul nostru – „Şi, ridicându-se chiar în ceasul acela” din noapte – arătând astfel că nu aveau ce să caute în Emaus, sau cu cât mai important decât orice altceva era obiectul binecuvântat dinaintea privirilor lor – „s-au întors la Ierusalim. Şi i-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei împreună cu ei, spunând: „Domnul a înviat cu adevărat şi S-a arătat lui Simon”. Şi ei au istorisit cele petrecute pe drum şi cum li S-a făcut cunoscut la frângerea pâinii. Şi, pe când vorbeau ei acestea, Isus Însuşi a stat în mijlocul lor şi le-a spus: „Pace vouă!”. Dar ei, fiind înspăimântaţi şi înfricoşaţi, credeau că văd un duh”.

Şi ei aveau nevoie de provocarea unui Mântuitor înviat pentru a îi trezi la realitate – pentru a le alunga temerile şi a le ridica duhurile descurajate. Trebuia ca şi ei să realizeze puterea prezenţei Celui înviat. tocmai le spuseseră celor doi fraţi care veniseră de la Emaus că „Domnul a înviat cu adevărat”; dar, cu toate acestea, când Domnul înviat li se arată ei nu Îl recunosc, şi trebuie că El să le mişte inimile cu cuvintele Sale: „De ce sunteţi tulburaţi? Şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că sunt Eu Însumi; atingeţi-Mă şi vedeţi, pentru că un duh n-are carne şi oase, după cum Mă vedeţi pe Mine că am”. Şi, spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Dar, în timp ce ei încă nu credeau de bucurie şi se minunau, le-a spus: „Aveţi ceva de mâncare aici?”. Şi I-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi El a luat şi a mâncat înaintea lor”.

Ce dragoste fierbinte! Cu câtă îndurare se coboară la nivelul slăbiciunii şi al nevoii lor! Cu câtă compasiune pătrunde în inimile lor, în ciuda nebuniei şi necredinţei lor! Minunat Mântuitor! Cine nu Te-ar iubi? Cine nu s-ar încrede în Tine? Fie ca întreaga inimă să fie preocupată cu Tine! Fie ca întreaga viaţă să fie dedicată din inimă slujirii Tale! Fie ca toate energiile noastre să fie puse la dispoziţia cauzei Tale! Fie ca tot ceea ce avem şi tot ceea ce iubim să fie pus pe altarul Tău ca o slujire înţeleaptă! Fie ca Duhul etern să lucreze în noi pentru împlinirea acestor dorinţe ale sufletelor noastre!

Dar înainte de a încheia acest scurt articol mai este un punct deosebit de preţios asupra căruia am vrea să atragem atenţia, şi anume, felul în care Mântuitorul înviat preţuieşte Cuvântul scris. El i-a mustrat pe cei doi călători pentru că au fost înceţi cu inima ca să creadă Scripturile. „Şi, începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a explicat în toate Scripturile cele despre El”.

La fel şi în discuţia Sa cu cei unsprezece şi cu ceilalţi în Ierusalim. Imediat ce li S-a făcut cunoscut, a căutat să le conducă sufletele către aceeaşi autoritate divină – Sfânta Scriptură. „ Şi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram încă împreună cu voi, că trebuie să fie împlinite toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise şi în profeţi şi în psalmi”. Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a spus „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristosul şi să învieze dintre morţi a treia zi şi să se predice în Numele Său pocăinţa şi iertarea de păcate la toate naţiunile, începând de la Ierusalim”. Toate acestea sunt de cea mai mare importanţă în zilele noastre. Suntem convinşi de faptul că cei care mărturisesc că sunt creştini pretutindeni au nevoie ca inimile lor să fie mişcate de importanţa capitală a Cuvântului lui Dumnezeu, de autoritatea sa asupra conştiinţei, de puterea sa de a schimba, de felul cum schimbă întreaga viaţă, caracterul şi umblarea.

De asemenea, trebuie să ne temem că Sfânta Scriptură îşi pierde cu repeziciune locul divin în inimile celor care măruturisesc că îşi întemeiază pe ea credinţa şi umblarea. Atât de des a răsunat în urechile noastre acel motto: „Biblia şi numai Biblia este religia protestanţilor”. Vai! dacă acest motto a fost vreodată adevărat, ne temem că acum verdicitatea lui este mai mult decât îndoielnică. Foarte puţini dintre cei care ocupă chiar şi cea mai înaltă platformă a mărturisirii de credinţă par să mai admită, şi cu atât mai puţini să şi dovedească prin vieţile lor, faptul că în toate lucrurile – fie în ce priveşte credinţa, fie în ce priveşte umblarea – în toate detaliile practice ale vieţii, în Biserică, în familie, în afaceri, şi în umblarea noastră individuală de zi de zi – trebuie să fim conduşi doar de acea propoziţie puternică, glorioasă, imperativă „Este scris” – propoziţie a cărei valoare şi glorie morală sunt cu atât mai mult sporite de faptul că a fost folosită de trei ori de Domnul nostru binecuvântat la începutul lucrării Sale publice, atunci când s-a împotrivit vrăjmaşului, şi tot ea a răsunat în urechile preaiubiţilor Săi cu puţine momente înainte de înălţarea Sa la cer.

Da, iubite cititor creştin, „Este scris” a fost o propoziţie preferată a divinului nostru Stăpân şi Domn. El a ascultat întotdeauna Cuvântul. S-a supus din toată inima şi fără ezitare autorităţii sale sfinte în toate lucrurile. A trăit prin el şi condus de el de la început şi până la sfârşit. A umblat conform cu el şi niciodată nu a acţionat fără el. Nu a pus la îndoială şi nu a stat la discuţii, nu a căutat să facă raţionamente sau deducţii, nu a adăugat şi nu a scăzut, nu a modificat în niciun fel – a ascultat. Da; El, Fiul veşnic al Tatălui – El Însuşi Dumnezeu binecuvântat în veci – devenit om, a trăit cu Sfânta Scriptură şi a umblat având-o ca regulă de viaţă întotdeauna. El a făcut din ea hrana sufletului Său, materialul şi temelia lucrării Sale minunate – autoritatea divină a căii Sale desăvârşite.

În toate acestea El a fost marele nostru Exemplu. O, dacă am urma şi noi paşii Săi binecuvântaţi! Dacă ne-am pune pe noi, căile noastre, obiceiurile noastre, legăturile noastre, mediul în care trăim la încercare în faţa Sfintei Scripturi, şi dacă am respinge cu hotărâre fermă orice, indiferent de către cine sau ce ne-ar fi oferit, orice care nu poate sta în picioare în faţa acelei lumini pătrunzătoare.

Suntem ferm convinşi că în sute de mii de situaţii, primul punct care trebuie recâştigat este ca inima să fie readusă în acea atitudine minunată în care Cuvântul lui Dumnezeu este primit în întregime şi în care există supunere absolută faţă de autoritatea Sa. Este o adevărată pierdere de timp să argumentezi şi să discuţi cu un om care nu oferă Scripturii acealşi loc pe care i l-a oferit Domnul Isus Hristos. Şi atunci când cineva face aceasta, nu va mai fi nevoie de argumente. Ceea ce este cu adevărat necesar este să facem din Cuvântul lui Dumnezeu temelia păcii noastre şi autoritatea pentru căile noastre. Fie ca toţi să putem face aşa!