Proverbe 14:17-35

„Cel iute la mânie se poartă cu nebunie“ (v. 17; comp. cu Eclesiastul 7.9), dar „(în cel) încet la mânie este mare pricepere...“ (v. 29; vezi şi Iacov 1.19). „Încet la mânie“ este o trăsătură pe care o găsim deseori pe paginile Scripturii, însă atribuită lui Dumnezeu (Exod 34.6; Numeri 14.18 etc.). În ce ne priveşte, câte fapte nu facem la mânie şi câte cuvinte nu rostim în astfel de momente, pe care apoi le regretăm amarnic...! În loc să dăm la iveală „un duh nerăbdător“, mai bine această „mare pricepere“, ca, înainte de a permite mâniei să explodeze din fiinţa noastră, să facem loc unei clipe de cugetare sau, şi mai bine, de rugăciune. Vom constata o dată în plus că nu avem niciun motiv întemeiat să ne mâ­niem; iar când suntem în acord cu voia lui Dumnezeu, vom fi în stare să aşteptăm cu răbdare intervenţia Lui (comp. 1 Împăraţi 22.24,25).„Ferice de cine se îndură de cei întristaţi“ (v. 21). Sub pretext că faptele bune nu au nicio valoare în împlinirea mântuirii noastre, tindem să neglijăm aspectul lucrărilor, însă nu trebuie să pierdem din vedere că invitaţi „să fie cei dintâi în fapte bune“ (Tit 3.14) sunt chiar copiii lui Dumnezeu – şi toate acestea fără a ignora faptul că problema sufletului contează mai mult decât cele materiale.Versetul 25 ne reaminteşte de Martorul desăvârşit şi totodată de ceea ce trebuie să caracterizeze orice mărturie autentică: să le arate sufletelor calea eliberării: „un martor adevărat scapă suflete“.