Prin aceasta am cunoscut dragostea

„Prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi" 1 Ioan 3.16

Dacă vrem să avem o vedere exactă în ce priveşte dragostea, trebuie să ne oprim gândul asupra perfecţiunii şi gloriei care sunt ascunse în El, în contrast cu păcatul, căderea morală şi mizeria care ne caracterizează pe noi. Este important aceasta, pentru că numai aşa vom putea să facem faţă obligaţiei care ne revine ca o consecinţă a acestei favori de nespus.

Domnul Hristos Şi-a manifestat dragostea dându-Şi viaţa pentru noi. Ca urmare, noi trăim viaţa Lui, o viaţă de dragoste. Un lanţ admirabil este pus astfel înaintea noastră: El a iubit, El Şi-a dat viaţa pentru noi; noi trăim viaţa Lui, noi iubim.

Şi acum, să vedem obligaţia: trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dragostea în noi trebuie să meargă la fel de departe. Aşa au făcut Priscila şi Acuila faţă de apostolul Pavel, pentru că ei „şi-au pus capul în joc" ca să-i scape viaţa lui (Romani 16.4). Oare ar fi făcut ei aceasta pentru orice alt credincios umil şi fără distincţii particulare? ne întrebăm. Probabil că da, pentru că ei sunt puşi în fruntea unei lungi liste de credincioşi onoraţi, care sunt salutaţi în Romani 16. Iată până unde merge dragostea de calitate divină.

Dacă dragostea este chemată să meargă atât de departe, ea are un motiv mai mare să meargă până la un alt punct, situat mai aproape decât acela. Sunt multe feluri de a-ţi da viaţa pentru fraţi, fără ca aceasta să implice moartea sau un pericol real de moarte. Cei din casa lui Ştefana, de exemplu, „s-au dedicat ei înşişi sfinţilor spre slujire" (1 Corinteni 16.15). Ei nu şi-au dat viaţa pentru sfinţi, dar le-au consacrat viaţa lor. Ei Îl serveau pe Domni Hristos servind mădularele Trupului Său aici, pe pământ; astfel îşi manifestau dragostea într-un fel practic.

Dragostea lui Dumnezeu trebuie să locuiască şi în noi. Dacă dragostea locuieşte în noi, ea trebuie în mod necesar să ţâşnească şi în afară, spre aceia care sunt copii ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu are nici o nevoie pe care noi am putea s-o prevedem; dacă ar avea, atunci animalele de pe mii de munţi ar fi la dispoziţia Sa. Copiii lui Dumnezeu au amărăciuni şi nevoi în această lume. Modul practic de a ne arăta dragostea noastră pentru Dumnezeu este de a avea grijă de copiii Săi, atunci când îi vedem în nevoie. Dacă avem cu îndestulare din bunurile acestei lumi şi nu avem milă de fratele nostru, care duce lipsă, dacă preferăm să ne săturăm singuri, atunci este sigur că dragostea lui Dumnezeu nu locuieşte în noi.

Subliniem aici un cuvânt caracteristic epistolei, şi anume verbul „a rămâne", cu toate că este folosit în sensuri şi în contexte diferite; acest cuvânt repetat deseori ne ajută să păstrăm în memorie continuarea gândului apostolului. Pentru că el se ocupă cu ceea ce este fundamental şi esenţial în viaţa şi natura divină, este folositor să vorbească despre lucrurile care „rămân".

Versetul 18 nu se adresează numai copilaşilor, ci tuturor copiilor lui Dumnezeu, independent de creşterea lor spirituală. Noi trebuie să ne amintim că dragostea din Dumnezeu nu este un simplu sentiment; nu este vorba de cuvinte afectuoase care ne ies din gură, ci este acţiune şi realitate.

Potrivit versetului 16, dragostea pe care am cunoscut-o nu constă numai din cuvinte, ci s-a manifestat printr-un act de devotament suprem. Dragostea lui Dumnezeu rămâne în Domnul Hristos şi El Şi-a dat viaţa pentru noi.

Dacă dragostea lui Dumnezeu rămâne în noi, vom exprima dragostea noastră faţă de fraţii şi surorile noastre prin fapte, nu numai prin cuvinte. „ Şi prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne vom linişti inimile înaintea Lui" (1 Ioan 3.19). Noi suntem născuţi din adevăr şi, ca urmare, adevărul însuşi se manifestă în acţiunile noastre. Dar nu numai cei din jurul nostru sunt siguri că suntem din adevăr, ci şi noi înşine căpătăm această siguranţă în propriile noastre inimi, înaintea lui Dumnezeu.

Un om poate să cumpere un pom, un măr despre care i s-a spus că este de un anumit soi; pentru a-l convinge de acest lucru se poate să i se dea un certificat semnat de horticultorul care l-a sădit şi l-a îngrijit. Desigur, totdeauna este posibilă şi o eroare! Numai dacă la sezonul fructelor el va culege din acest pom un soi bun de mere, atunci va putea avea - atât cât este posibil - deplina siguranţă că pomul este într-adevăr un soi bun.

Când dragostea şi adevărul lui Dumnezeu îşi poartă roadele în viaţă, şi aceasta prin fapte, atunci inimile noastre pot fi perfect sigure că suntem din adevăr. Vai! această convingere poate să lipsească. Mulţi chiar obiectează faptul că asemenea roade care sunt de dorit, de multe ori lipsesc. Este exact ce-ea ce apostolul anticipează în versetul 20; gândindu-ne la aceste lucruri, inimile noastre ne condamnă. Ce solemn este faptul că Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate lucrurile! Solemn şi fericit!

Să vedem cum această certitudine a lucrat în inima lui Simon Petru în expunerea din 1 Ioan 3.21. Petru, care s-a lăudat cu dragostea lui pentru Domnul atât de încrezător, a dat greş când a fost vorba să arate lucrul acesta în practică! El s-a lepădat de Domnul Isus de trei ori cu jurământ. Atunci Domnul l-a întrebat în trei rânduri asupra aceluiaşi subiect, sondându-i astfel conştiinţa. În loc să fie sigur, Petru era condamnat de propria lui inimă, cu toate că în adâncul fiinţei sale ştia că îl iubea cu adevărat pe Domnul.

Dacă Petru ar fi avut o conştiinţă sigură despre căderea lui, nu i-ar fi putut vedea toată profunzimea, dar Domnul ştia toate lucrurile, El o vedea. Şi tot pentru acelaşi motiv El mai ştia că, în ciuda acestei căderi, în inima lui Petru era o dragoste autentică. Astfel, Petru spune: „Doamne, Tu ştii toate: Tu cunoşti că Te iubesc" (Ioan 21.17). El era fericit că Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi că El ştie toate lucrurile. O, de am putea să facem şi noi la fel dacă vom fi într-o situaţie asemănătoare!

Dimpotrivă, se întâmplă - mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu - ca inima noastră să nu ne condamne (versetul 21); ca viaţa, dragostea şi adevărul lui Dumnezeu să fie active în sufletul nostru, exprimându-se într-o formă practică. Atunci avem încredere şi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Avem libertate în prezenţa Sa; putem să-I expunem cererile noastre cu siguranţa că ni se va răspunde şi că vom primi la timpul potrivit ceea ce dorim.

La versetul 22, expresia „orice" ne oferă un cec în alb, lăsându-ne grija să-l umplem. Dar acest „noi", care-l însoţeşte, este limitat prin ceea ce urmează, ca şi prin ceea ce-l precedă. Este vorba de cei pe care nu-i condamnă inima lor, de cei care păzesc poruncile Domnului şi care practică lucrurile plăcute înaintea Lui. Acelora le poate fi încredinţat cecul în alb.

Credincioşii care iubesc cu fapta, nu numai prin cuvinte, sunt marcaţi de ascultarea care place aşa de mult lui Dumnezeu. Cel care se caracterizează prin ascultare va avea gândurile şi dorinţele în armonie cu cele ale lui Dumnezeu; ceea ce va cere va fi după voia Lui, de aceea va primi lucrurile pe care le doreşte.

Noi păzim poruncile Lui; dar una dintre porunci reiese într-un fel particular şi are ca obiect două lucruri: credinţa şi dragostea (versetul 23). Noi trebuie să credem în Numele Domnului Isus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, apoi să ne iubim unii pe alţii, aşa cum le-a poruncit El ucenicilor, îndeosebi în Evanghelia lui Ioan (13.34- 35).

Recunoaştem aici două lucruri care sunt foarte des menţionate în epistole: apostolul Pavel nu fusese încă la Colose, dar mulţumea lui Dumnezeu cu privire la ei. „Auzind despre credinţa voastră în Hristos Isus şi despre dragostea pe care o aveţi către toţi sfinţii" (Coloseni 1.4). Aceste două lucruri bine cunoscute sunt dovada unei convertiri reale, care evidenţiază o lucrare a lui Dumnezeu.

Ceea ce ne este poate mai puţin familiar este că una sau alta poate fi considerată ca poruncă. Merită să notăm cu grija faptul că, dintre toţi apostolii, Ioan este cel care pune mai mult accent pe poruncile care sunt date celor credincioşi. El a scris atunci că ceilalţi apostoli s-au depărtat de ele şi că tendinţa de a transforma harul în toleranţă se accentua. Credem că de acolo vine insistenţa lui deosebită în acest subiect.

Nu este nici o poruncă a legii pe care trebuie să o practicăm pentru a ne stabili dreptatea înaintea lui Dumnezeu. Dacă intrăm în această comuniune cu Dumnezeu, vom descoperi în curând poruncile şi nu este nimic incompatibil între acestea.

Ele sunt în totală concordanţă pentru că numai prin ascultarea de porunci poate comuniunea să fie gustată şi menţinută.

Acest aspect este scos în relief în versetul 24, unde găsim că cel credincios, mergând în ascultare, rămâne în Domnul Hristos. La sfârşitul capitolului precedent, copiii, toată familia lui Dumnezeu, sunt îndemnaţi să rămână în El. Acolo se află tot ce conduce la o viaţă creştină adevărată şi rodnică. Aici vedem faptul că a rămâne în El depinde numai de ascultare. Aceste două lucruri merg împreună, acţionând şi reacţionând unul asupra celuilalt. Este adevărat că acela care rămâne ascultă, dar este la fel de adevărat că cel care ascultă rămâne.

Dar ascultarea duce la Cel care rămâne în noi şi nu numai la faptul că noi rămânem în El. Dacă rămânem în El, ne vom trage din El toate izvoarele vieţii noastre spirituale şi El va fi văzut ca locuind în noi.

Prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat, noi ştim că Hristos locuieşte în noi (versetul 24). Duhul Sfânt este energia vieţii celei noi pe care o avem în Hristos, iar alte pasaje Îl descriu ca fiind „Duhul lui Hristos". Cei din jurul nostru pot şti că Hristos locuieşte în noi observând unele trăsături din caracterul Său, manifestate prin noi. În ce ne priveşte, noi ştim aceasta prin Duhul Său care ne-a fost dat.

În capitolul 2 se vorbeşte de Duhul Sfânt ca fiind „ungerea", care dă chiar şi copiilor mici o capacitate de a cunoaşte Adevărul. Dar aici este prezentat ca fiind agentul prin care Domnul Hristos locuieşte în noi, pentru ca să-L putem arăta pe El aici, jos.

Duhul Sfânt locuieşte acolo şi pentru a da expresie Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum a făcut la început prin mijlocirea apostolilor şi a profeţilor pe care i-a inspirat. El este puterea prin care este dat Cuvântul lui Dumnezeu la fel ca şi puterea prin care Acesta este primit.

(extras din rev. Le Mess. Ev.. 1997)

Dar cine are bunurile lumii şi vede pe fratele său având nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu? (1 Ioan 3.17)