Predarea ştafetei

În mod repetat, Scriptura compară viaţa celui credincios cu o cursă de alergare. În textul de faţă ni se spune că trebuie să dăm la o parte orice greutate şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, pentru a alerga cu răbdare în alergarea care ne stă înainte; şi că acest lucru trebuie săl facem privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei. De asemenea, 1 Corinteni 9 ne spune că trebuie să alergăm în aşa fel încât să obţinem premiul, care este o cunună ce nu se poate veşteji.

Scriitorii Noului Testament erau familiarizaţi cu Jocurile Olimpice şi cu alte concursuri atletice greceşti. Ei ştiau cât de important era ca, în astfel de competiţii, concurenţii să alerge cu răbdare şi să respecte toate regulile. Eroii credinţei din Evrei 11 sunt priviţi aici ca fiind spectatorii care privesc cursa de alergare a vieţilor noastre, în timp ce noi, alergând, privim la Domnul Isus, care este deopotrivă Obiectul şi Exemplul nostru. De asemenea, El este Judecătorul suprem al alergării noastre pământeşti, care va cântări totul cu dreptate şi care ne va da o răsplată la scaunul Său de judecată.

«Domnul Îşi cheamă acasă lucrătorii, însă Îşi continuă lucrarea.» Acest lucru este adevărat. În acest sens, fiecare dintre noi îşi poate privi viaţa ca fiind o parte a unei alergări spirituale cu ştafetă. Fiecăruia dintre noi i sa dat o ştafetă, pe care trebuie să o predăm, atunci când vine timpul. Este un lucru esenţial să fim gata să o predăm în mâna altuia, fără să clipim. „Niciunul dintre noi nu trăieşte pentru sine şi niciunul nu moare pentru sine.“ Noi trăim şi murim pentru Domnul, aşa cum ni se spune în Romani 14 – un capitol care subliniază importanţa de a trăi împreună pentru El, în armonie, în ciuda diferenţelor pricinuite de educaţia noastră anterioară, de opiniile, de convingerile sau de „încredinţările“ noastre.

Felul în care alergăm pe drumul nostru de creştini este extrem de important. Trebuie să dăm mare atenţie umblării noastre personale şi lucrării pe care o facem. Însă nu trebuie să uităm niciodată că, dacă Domnul ne va mai lăsa aici pe pământ, mai devreme sau mai târziu va trebui să predăm ştafeta altcuiva. Auzim frecvent de faptul că Domnul cheamă acasă slujitori ai Săi, respectaţi şi credincioşi. Sunt încă şi mai mulţi, despre care nu ştim nimic şi care slujesc cu credincioşie în diverse locuri sau care duc războaie ale rugăciunii înaintea tronului de har. Cui îi vor preda ei ştafeta pe care o poartă?

Deşi în Cuvântul lui Dumnezeu nu găsim expresia „predarea ştafetei“, totuşi există multe lucruri referitoare la ceea ce semnifică ea. Mai întâi de toate, trebuie să ştim că nu ne putem desemna succesorii, deşi creştinii mai în vârstă sunt responsabili săi instruiască pe cei mai tineri în lucrarea Domnului. Moise îl avusese pe Iosua ca însoţitor vreme de aproape patruzeci de ani şi totuşi, când Dumnezeu ia făcut cunoscut că nu el îl va duce pe Israel în ţara promisă, Moise nu sa apucat săl desemneze pe Iosua ca înlocuitor al său. El sa rugat, cerânduI Domnului să aleagă un nou conducător pentru Israel, pentru ca poporul Domnului să nu fie ca nişte oi fără păstor.

Apoi Domnul ia spus lui Moise săl aducă pe Iosua înaintea poporului şi săl desemneze, în mod public, ca noul conducător, punând astfel ceva din propria lui onoare asupra lui Iosua. Numeri 27 şi Deuteronom 31 nil arată pe Moise, cu câteva săptămâni înainte să moară, dând ascultare Domnului şi predândui ştafeta lui Iosua.

Una dintre puţinele greşeli relatate din viaţa lui Samuel este aceea că, atunci când a îmbătrânit, ia pus pe fiii săi judecători peste Israel. Aceştia judecau în BeerŞeba, în partea de sud a ţării, departe de locul unde Samuel obişnuise să judece şi unde el zidise un altar Domnului. Fiii săi sau dovedit nevrednici de poziţia lor, iar acest lucru a constituit o ocazie ca Israel să ceară un împărat.

Samuel sa întristat auzind această cerere, însă Dumnezeu ia spus să facă ceea ce poporul cerea, după ce avea ca mai întâi săi avertizeze cu privire la cum urma să fie viaţa lor sub conducerea unui împărat. Dândule un împărat, Samuel a trebuit să înveţe să nu se mai bazeze pe simţămintele sau pe judecata sa, ci să depindă de Dumnezeu pentru a fi condus către cel care trebuia să fie împărat. Dumnezeu ia vorbit – literal, expresia este „ia descoperit urechea“ – spunândui că avea săi trimită un om în ziua următoare. Când Saul a sosit, Dumnezeu ia amintit că acesta era omul despre carei vorbise – Samuel trebuia săl ungă ca împărat.

Mai târziu, când Saul sa dovedit neascultător şi nepotrivit pentru a domni, Dumnezeu ia spus lui Samuel că alesese un om după inima Sa. Samuel a fost trimis la Betleem, pentru al unge pe acest împărat. Unul câte unul, cei şapte fii ai lui Isai au trecut pe dinaintea lui: înalţi şi chipeşi. Samuel însă a trebuit să înveţe că aparenţele înşală. Omul nu poate privi decât la ceea ce izbeşte ochiul, însă Dumnezeu priveşte la inimă. David a fost un om după inima lui Dumnezeu.

Să avem grijă să nu predăm ştafeta cui nu trebuie!

Psalmul 132 arată că, din tinereţea sa, David îşi pusese în gând să construiască un templu pentru chivotul Domnului. De îndată ce David a avut odihnă de vrăjmaşii săi, a dorit să pună în aplicare acest lucru, însă Dumnezeu ia spus că, deoarece vărsase mult sânge, nu el era cel care avea să construiască acel templu. Dumnezeu îl alesese pe fiul său, pe Solomon, care nici nu era născut în acel timp, pentru a împlini acea misiune.

David nu sa supărat din cauza acestui lucru, ci a făcut tot ce a putut pentru a preda ştafeta fiului său. A strâns o mare cantitate de materiale pentru construcţia templului şi, pe măsură ce Solomon creştea, îl învăţa, accentuândui nevoia de a căuta şi de a obţine înţelepciunea, lucru pe care se pare că îl neglijase în cazul fiilor săi mai mari. David la conştientizat pe Solomon cu privire la slujba extrem de importantă pentru care Dumnezeu îl alesese şi a poruncit tuturor căpeteniilor lui Israel săl ajute. Îi conştientizăm şi noi pe copiii noştri cu privire la voia lui Dumnezeu pentru vieţile lor, aşa cum El nea revelato în Cuvântul Său? Este responsabilitatea noastră să facem acest lucru!

Când a venit timpul să moară, David la uns pe Solomon ca împărat şi la aşezat pe tronul său. La încurajat, recunoscândui înţelepciunea şi mărturisindui unele dintre căderile sale. El la încurajat în mod public pe Solomon, înaintea conducătorilor poporului, prezentândule tuturor ceea ce Dumnezeu îi revelase că Solomon trebuia să facă. Astfel, el a făcut tot ce a putut pentru a facilita trecerea responsabilităţilor împărăteşti asupra tânărului său fiu şi pentru al pregăti în vederea lucrării pe care Dumnezeu îl chemase so facă.

Vreme de câţiva ani, Ilie a urmat îndrumările Domnului pentru viaţa şi pentru slujirea sa, dobândind astfel biruinţe minunate, precum şi recunoaşterea publică a Domnului pentru ceea ce făcuse. Dar, când a fost ameninţat de nelegiuita Izabela, el a fugit la muntele Horeb, ca să scape, şi pe drumul întracolo Ia cerut Domnului săi ia sufletul. Domnul nu a făcut ceea ce Ilie Îi cerea, ci a trimis un înger pentru al hrăni şi întări.

Totuşi Ilie sa rugat împotriva lui Israel (Romani 11.3), concentrânduse asupra propriei sale credincioşii şi, prin urmare, resemnânduse înaintea lui Dumnezeu şi cerânduI săl elibereze din funcţie. Spre surprinderea lui probabil, Domnul a acceptat acest lucru, spunândui săl ungă ca succesor al său pe Elisei, un tânăr lucrător al pământului. Totuşi, Dumnezeu a continuat săl folosească pe Ilie vreme de câţiva ani. În acest timp, Elisei a devenit însoţitorul său devotat, slujindui cu credincioşie şi înviorândul (2 Împăraţi 3.11), până când Domnul la luat de pe pământ, fără să vadă moartea!

Acesta este singurul loc din Scriptură în care vedem cum un slujitor al lui Dumnezeu este desemnat ca succesor al altuia. Dumnezeu, în harul Său, poate binevoi să ne folosească în lucrarea Sa, însă El nu este niciodată dependent de noi! Este interesant să vedem, atunci când studiem vieţile acestor doi mari oameni ai lui Dumnezeu, Ilie şi Elisei, că ei sunt întrun contrast aproape complet, în ce priveşte personalitatea şi căile lor. Spre deosebire de Ilie, Elisei era un om sociabil şi un conducător, interacţionând adesea cu cei din jur. Înclinaţia noastră naturală este să predăm ştafeta unui succesor care să ne semene sau să încercăm să ne modelăm succesorul ca el să ne semene cât mai mult posibil. Căile lui Dumnezeu sunt însă mai presus de căile noastre, iar El este suveran în alegerea slujitorilor Săi.

Întrun anumit sens, Domnul nostru Isus a predat ştafeta după ce Şia încheiat lucrarea minunată de pe pământ şi după ce Sa suit la cer, unde, ca Om glorificat, Sa aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Înainte de a merge la cruce, El le promisese ucenicilor Săi că navea săi lase orfani, ci că avea să liL trimită pe Duhul Sfânt, care urma să fie cu ei şi în ei pentru totdeauna. Dumnezeu Duhul Sfânt este o Persoană divină, egală cu Tatăl şi cu Domnul Isus Hristos.

Această promisiune sa împlinit la Cincizecime, după zece zile de la înălţarea Domnului. Duhul Sfânt a coborât peste cei o sută douăzeci de credincioşi adunaţi în camera de sus şi ia botezat întrun singur Trup, formând Adunarea. Acest botez a avut loc o dată pentru totdeauna; el nu se poate repeta. Orice credincios adevărat, atunci când La primit pe Hristos ca Mântuitor şi ca Domn, a fost pecetluit cu Duhul Sfânt şi a devenit mădular al Adunării. Pentru aceasta, el nu are nevoie să fie membru al vreunei organizaţii religioase instituite de om.

Duhul Sfânt convinge lumea cu privire la păcat, la dreptate şi la judecată. El Îl glorifică pe Domnul nostru, luând din lucrurile lui Hristos şi descoperindunile. El dă mărturie, călăuzeşte, dă învăţătură şi putere celor credincioşi. De fapt, Domnul Isus lea spus ucenicilor că le era de folos ca El să plece, pentru că, în felul acesta, avea să vină Duhul Sfânt. SăI mulţumim Domnului că Ia predat ştafeta Duhului Sfânt!

În afară de trimiterea Duhului Sfânt, pentru a continua lucrarea pe care El o începuse, Domnul Isus a predat ştafeta şi ucenicilor Săi. Această ştafetă a fost predată de multe ori de atunci încoace. Adunarea a fost stabilită pe pământ prin lucrarea apostolilor şi a profeţilor din Noul Testament. Noi avem scrierile lor ca şi călăuză.

Ucenicii trebuiau să fie martorii Domnului începând din Ierusalim, unde El fusese răstignit, până la marginile pământului. Acest lucru nu avea să fie uşor. Generaţie după generaţie, creştinii, cu putere de la Duhul Sfânt, au predicat evanghelia şi au vestit adevărul lui Dumnezeu în toată lumea. Acest lucru ia costat multă suferinţă, iar pe mulţi dintre ei, chiar viaţa.

Unul dintre urmaşii Domnului, apostolul Pavel, primise ştafeta din mâna Domnului Însuşi, căci îşi primise misiunea direct de la El. Dea lungul slujirii sale, îl vedem pe Pavel conducând un grup de împreunăslujitori, pregătindui şi încurajândui pentru lucrarea Domnului. Când, în cele din urmă, urma să fie executat la porunca împăratului Nero, el ia scris preaiubitului său fiu în credinţă, Timotei: „Mam luptat lupta cea bună, miam sfârşit alergarea, am păzit credinţa“ (2 Timotei 4.7). El la îndemnat pe Timotei să înflăcăreze darul lui Dumnezeu care era în el şi să predea, la rândul lui, ştafeta altora, spunândui: „Tu deci, copilul meu, întăreştete în harul care este în Hristos Isus. Şi cele ce ai auzit de la mine înaintea multor martori încredinţează la oameni de încredere, care să fie capabili săi înveţe şi pe alţii“ (2 Timotei 2.1).

Ce facem noi cu ştafeta care ne-a fost predată?

Putem fi siguri că na fost planul lui Dumnezeu şi nici dorinţa apostolului Pavel de a preda ştafeta lupilor îngrozitori sau liderilor creştini egoişti. Pavel lea spus aceste lucruri triste bătrânilor din adunarea din Efes, pe care îi cunoştea foarte bine şi în mijlocul cărora lucrase vreme de trei ani, care pare să fi fost perioada cea mai lungă petrecută de Pavel întrun singur loc, în timpul slujirii sale. Totuşi, curând avea săşi facă loc un faliment cumplit în mijlocul lor. Ne mai putem mira că un faliment similar îşi poate face apariţia în practic orice adunare locală de pe pământ?

Falimentul este cauzat de o lipsă de veghere a celor rânduiţi de Dumnezeu să conducă adunarea. Lupii îngrozitori aveau să pătrundă în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Lupii nu sunt oi. De fapt, ei sunt tocmai contrariul, căci omoară oile şi fac prăpăd în turmă. Aceşti lupi îi reprezintă pe oamenii nemântuiţi care şiau făcut loc printre credincioşi, luând un loc de conducere şi producând multă pagubă.

Acest lucru se întâmplă adesea astăzi. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare conducător evlavios din mijlocul poporului Său! Însă nu toţi cei aflaţi astăzi la conducere în mărturia creştină sunt mântuiţi. Mulţi văd slujirea creştină ca pe o poziţie respectabilă şi aducătoare de beneficii materiale. Felul obişnuit în care oamenii intră în slujire este prin urmarea unei şcoli şi prin ordinarea primită din partea unei grupări religioase. Pentru astfel de oameni, chemarea lui Dumnezeu şi pregătirea în şcoala Lui nu sunt necesare.

Ce durere trebuie să fi fost pentru inima lui Pavel să ştie că unii dintre aceşti bătrâni din Efes, în mijlocul cărora lucrase, aveau săi tragă pe ucenici după ei! Dorind să aibă ucenici care săi urmeze, aceşti conducători, pe care Duhul Sfânt îi alesese pentru a păstori turma lui Dumnezeu (versetul 28), aveau să pervertească învăţătura încredinţată lor. Se poate ca ei să fi accentuat peste măsură anumite adevăruri, în detrimentul altor adevăruri la fel de importante. În unele cazuri, ei chiar au lepădat părţi întregi ale adevărului.

Cei mai mulţi conducători creştini din zilele noastre nu mai susţin simplitatea scripturistică a strângerilor laolaltă ale adunării. Ei au schimbat Adunarea dintrun organism întro organizaţie. În loc să urmeze învăţătura Domnului că toţi creştinii sunt fraţi şi că niciunul dintre ei nu trebuie săşi ia titluri şi nici să se ridice deasupra celorlalţi (Matei 23.811), ei au format ierarhii omeneşti în Biserică. Unii au mers atât de departe, încât au pervertit calea de mântuire a lui Dumnezeu, care este, în mod simplu, pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Hristos Isus.

Pavel, în ultima epistolă a sa, 2 Timotei, menţionează cu tristeţe că toţi cei care erau în Asia (provincia romană a cărei capitală era Efesul) îl părăsiseră (capitolul 1.15). Istoria arată clar că acest lucru avea nu doar o semnificaţie personală, ci că includea părăsirea adevărului special încredinţat lui Pavel. Cât de important este să ne ţinem strâns de Dumnezeu şi de Cuvântul harului Său, dacă dorim să fim zidiţi!