Plângerile lui Ieremia 5

Acum profetul îi poate prezenta lui Dumnezeu tot necazul poporului ca obiect al compasiunii şi îndurării, pentru că este încă un pas pe calea exerciţiilor de inimă profunde. El este în pace cu Dumnezeu, este înaintea Lui şi nu mai este o inimă care dezbate în lăuntrul ei propria ei nenorocire. Totul este recunoscut înaintea lui Dumnezeu, care este fidel poporului Său, astfel încât inima poate atrage atenţia lui Dumnezeu asupra necazului poporului său, pentru ca, după marile Lui îndurări, el să-şi amintească de suferinţele lui, pentru că Yahve nu se schimbă (Plângeri 5:19-21). Sentimentul de întristare rămâne neschimbat, dar este introdus Dumnezeu, şi, cum totul a fost amintit şi judecat înaintea Lui, cum tot ce s-a întâmplat în inimă s-a limpezit, sufletul rămâne în relaţiile potrivite şi eterne care există între Dumnezeu şi poporul lui preaiubit, se înconjoară cu relaţiile secrete cu Dumnezeul lui şi beneficiază de bunătatea Lui fiind în aceste relaţii. În necazul poporului preaiubit găseşte ocazia de a atrage spre el privirile lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata poziţie a credinţei, la care se ajunge în urma exerciţiilor înaintea lui Dumnezeu la vederea necazului poporului Său, necaz cu atât mai mare cu cât este cauzat de păcat.

Această carte a plângerilor este remarcabilă pentru că în ea vedem expresia gândurilor Duhului lui Dumnezeu, adică a acelor gânduri produse în oamenii care sunt sub influenţa Lui, vasele mărturiei atunci când Dumnezeu a lăsat laoparte ceea ce stabilise în lume ca fiind al său. Nimic nu este asemenea în cercul revelaţiilor şi afecţiunilor lui Dumnezeu. Cum ar fi putut El trata obiectul afecţiunilor Lui, după cum spune El Însuşi, ca Adma şi Ţeboim! Hristos a trecut deplin prin această părăsire, suferind aceasta în perfecţiunea Lui împreună cu Dumnezeu. El a lucrat faţă de Ierusalim şi l-a plâns. Dar aici se găseşte omul care a pierdut speranţa intervenţiei lui Dumnezeu în favoarea poporului său: Dumnezeu nu trebuia să-l cruţe. Cum ar fi putut fi suportat acest gând de omul care era din acel popor, care îl iubea, care înţelegea că Dumnezeu îl iubea şi El şi că poporul era obiectul afecţiunii Lui? Cum să suporte gândul că Dumnezeu respinsese poporul? Fără îndoială, Dumnezeu avea să-i restabilească. Dar, acolo unde-i aşezase Dumnezeu, orice speranţă era pierdută pentru totdeauna. Alături de Domnul, ea nu se pierde niciodată. Pentru aceasta sunt toate aceste exerciţii de inimă, ca inima să înţeleagă deplin gândurile şi afecţiunile lui Dumnezeu Însuşi. În rest, aceasta este întotdeauna valabil.

Acest tablou al încercărilor ne este dat aici prin Duhul. Câtă bunătate! Să putem vedea Duhul lui Dumnezeu intrând în toate aceste detalii, nu numai ale căilor lui Dumnezeu, ci şi a ceea ce se întâmplă într-o inimă în care judecata lui Dumnezeu este simţită prin har până ce totul să fie pus în ordine în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. Inspiraţia ne prezintă nu numai gândurile perfecte ale lui Dumnezeu şi pe Hristos, omul perfect după voia lui Dumnezeu, ci şi toate exerciţiile produse în bietele noastre inimi atunci când Duhul perfect este este în acţiune, ca şi aceste gânduri, care, cât ar fi ele de amestecate, se raportează la Dumnezeu sau sunt produse de El, care se interesează de noi. El nu dispreţuieşte suspinele noastre, deşi în ele este amestecată multă imperfecţiune şi ceea ce vine din propria noastră inimă. Aceasta vedem aici, în cartea plângeri, ca şi în alte locuri, şi mai mult în Noul Testament, deşi în alt mod.