Plângerile lui Ieremia 3

În capitolul 3 găsim expresia sentimentelor credinţei aflate în necaz, a Duhului lui Hristos în rămăşiţa credincioasă, cu ocazia judecăţii asupra Ierusalimului, locul unde locuise Dumnezeu. Mai înainte, profetul, sau Duhul lui Hristos în profet, a vorbit în numele Ierusalimului deplângând nenorocirea lui şi recunoscându-şi păcatul, chemându-L pe Yahve împotriva vrăjmaşilor lui, istorisind ceea ce făcuse Yahve respingând sanctuarul său, şi, din capitolul 2, exprimând marele lui necaz la vederea răului. Dar, în capitolul 3, el se aşează în mijlocul răului pentru a exprima gândurile Duhului lui Hristos, sigur că nu în modul absolut potrivit cu perfecţiunea lui Hristos Însuşi, dar ca lucrând în inima profetului, astfel încât aceasta are loc în Ieremia în general, exprimând necazul lui personal produs prin Duhul, dar îmbrăcând sentimente care încercau inima profetului pentru a da la iveală ceea ce se petrecea în sufletul celui credincios în Israel, realitatea sentimentelor celor mai înalte în acea zi de nelinişte şi necaz, în care, vai! nici dinspre popor nu erau mai multe speranţe ca dinspre vrăjmaşii care-l atacau. Ba aceste necazuri erau mai curând din cauza că poporul nu asculta vocea lui Yahve decât din cauza vrăjmaşilor, pe care El îi ridicase de fapt spre judecată. Oare ce nu a suferit Hristos? Toate sentimentele pe care le produce Duhul Lui prin slăbiciunea omului le-a simţit deplin El Însuşi, cu diferenţa că El a fost perfect în toate lucrurile în care a fost încercată prin necazuri inima Lui.

În capitolul 3 deci, prin Duhul lui Hristos, profetul exprimă în propria lui persoană toate cele care îl încercau ca având parte de necazul lui Israel şi, în acelaşi timp, ca fiind ţinta vrăjmăşiei, poziţie remarcabilă şi asemănătoare celei a lui Hristos. Ce suferinţă se poate asemăna cu cea a celui care împărtăşeşte suferinţele poporului lui Dumnezeu fără a putea să înlăture răul deoarece poporul refuză să asculte mesajul lui Dumnezeu? Decât a celui care poartă în inima lui acest necaz având sentimentul că dacă poporul ar asculta atunci mânia lui Dumnezeu s-ar abate de la ei? Era însăşi plângerea lui Hristos: “Dacă ai fi cunoscut tu...”. În fond, Ieremia are aceleaşi sentimente, dar el apare ca fiind din popor şi având parte personal de consecinţele răului, văzându-se pe sine sub consecinţele comportamentului poporului pentru că mărturia lui a fost respinsă. Aceasta putem spune despre Domnul la sfârşitul vieţii Sale, pe cruce. Dar vedem că, la profet, acest sentiment, cum a fost întrucâtva şi în cazul lui Iov, îmbracă forma rugăciunii personale în care se plânge de propria lui suferinţă. Ieremia suferea pentru mărturie şi din cauza respingerii mărturiei. Primele 19 versete din capitolul 3 cuprind expresia acestei stări. Acest tot constituie duhul rămăşiţei, cu excepţia sentimentului de care voi vorbi, care este exprimat bine în Psalmi. În toate acestea, dacă mergem până la cruce, intră Hristos *.

Profetul se exprimă ca acela care purta în inima lui durerea profundă pentru ceea ce Yahve a făcut Ierusalimul să sufere, dar o simţea ca unul care Îl cunoştea pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul său, astfel încât a putut simţi ce înseamnă a fi obiectul mâniei Lui. El a suferit împreună cu Ierusalimul şi pentru Ierusalim. Dar realitatea acestei relaţii cu Yahve, face în acelaşi timp suferinţele lui Ieremia şi mai profunde (v. 22). El începe recunoscând că, în fond, este mai bine să ai a face cu Yahve, deşi din altă parte era mai dureros afectat. El arată că este bine să fii în necaz şi să stai înaintea Celui care loveşte pentru că Yahve nu respinge pentru totdeauna, că Lui nu I se bucură inima să aducă necazuri, dar este nevoit să facă aceasta. De ce să te plângi de pedeapsa pentru păcat? Mai bine să te întorci către Yahve însuşi**. El l-a încurajat pe Israel să se convertească, şi, amintind în lângeri de necazul poporului său, credinţa lui este exersată până la intervenţia lui Yahve. Este bine să fie resimţită o asemenea afecţiune şi este rău atunci când aceasta scade încrederea în Yahve Însuşi.

Profetul a prezintat necazul Ierusalimului, şi, amintindu-şi de modul în care el însuşi a fost ajutat, el a contat destul de mult pe bunătatea pe care a putut-o proba pentru ca să aibă siguranţa că Dumnezeu va arăta aceeaşi bunătate faţă de popor. Dar, când este vorba de cei mândri şi neruşinaţi, care resping adevărul, a căror vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu se descoperă în împotrivirea faţă de Cuvântul Său, el cere ca Dumnezeu să facă să cadă asupra lor judecata***. Cu inima profund tulburată de sentimentul că răul venea de la Yahve, el este totuşi uşurat căpătând o siguranţă şi poate reveni la necazul în sine pentru a măsura dimensiunile lui, pe care tulburarea inimii îl împiedicase să le vadă până când a ajuns să înţeleagă sursa necazului. Acum el este capabil să se oprească asupra detaliilor şi face aceasta cu mai mult calm pentru că inima lui este cu Dumnezeu. Sentimentul de tulburare şi necaz resimţit la gândul judecăţii lui Dumnezeu care vine asupra a ceea ce iubeşte el nu este păcat, deşi, în cazul lui Ieremia, inima lui cade uneori.

Se cuvine să fie tulburat şi încurcat de ruptură, poate nu de ruperea relaţiei, ci de pierderea a ceea ce Dumnezeu a susţinut faţă de obiectul favorii sale, care poartă numele Lui şi dă mărturie pentru El. Hristos a simţit personal acestea, dar pentru El necazul a mers mult mai departe. “Acum sufletul meu este tulburat. Şi ce voi spune? «Tată, salvează-mă din ceasul acesta»?”. Însă Hristos este perfect, şi, dacă simte din plin un mare necaz şi vede că obiectul afecţiunii lui Dumnezeu devine obiectul judecăţii Sale, trăind un sentiment de durere cu care nimic altceva nu se poate compara, văzând perfecţiunea căilor lui Dumnezeu, El a putut spune: “Dar pentru aceasta am venit la ceasul acesta. Tată, glorifică numele Tău!” (Ioan 12:27). El însuşi era, în mod necesar, obiectul afecţiunii lui Dumnezeu, şi, în consecinţă, dacă judecata era executată pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, El era supus unei judecăţi perfecte, adică era abandonat complet de Dumnezeu. Ceea ce este groaznic în această schimbare de relaţie între Hristos şi Dumnezeu este faptul că schimbarea era absolută şi perfectă în cazul Lui, pe măsura perfecţiunii relaţiei dintre ei: El a fost abandonat de Dumnezeu în loc să se bucure de favoarea infinită cu care era familiarizat.

În cazul Ierusalimului este ceva oarecum asemănător: Ieremia, prin Duhul lui Hristos, simţea cât de preţioasă era relaţia cetăţii cu Acela care făcuse să se odihnească Numele Lui asupra ei, intra în această relaţie ca făcând parte din ea şi suferea împreună cu ceea ce era sub judecata lui Dumnezeu. Numai că, deşi era mişcat de Duhul lui Hristos, el trebuia să caute echilibru în gândurile lui, trebuia să-L caute pe Yahve pentru a fi introdus în necazul poporului Lui, şi aceasta prin toate necazurile lui personale şi cu toate mişcările sincere dar omeneşti ale inimii lui copleşite de ceea ce se întâmpla. El se leagă de Ierusalim bazându-se pe poziţia cetăţii înaintea lui Dumnezeu, dar nu face aceasta în exclusivitate şi în mod absolut pentru Dumnezeu, ca Dumnezeu Însuşi, aşa cum a făcut scumpul nostru Mântuitor. Între inima lui şi Dumnezeu mai exista ceva, un obiect pe care şi Dumnezeu îl iubea, dar pe care Ieremia nu-l iubea în Dumnezeu la modul absolut, cu acea afecţiune a lui Dumnezeu. De aceea necazul trebuia să lovească acel obiect, el fiind în Ierusalim şi din Ierusalim - să atingă inima lui chiar în acel loc pentru ca Dumnezeu să-l poată atrage şi face capabil să vadă totul din punctul de vedere al lui Yahve. Dar Hristos Însuşi era în mod absolut pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru mântuirea altora.

El trebuia să fie cel judecat înaintea lui Dumnezeu, lucru de care, chiar şi ca om, era infinit de îndepărtat. Întotdeauna perfect, El a învăţat dimensiunea absolută a faptului de a fi pus astfel înaintea lui Dumnezeu şi L-a glorificat perfect pe Dumnezeu. Dar nimeni nu poate pătrunde aceasta, chiar dacă ştim că despre realitatea acestui fapt. La Ieremia era fondul sentimentelor lui Dumnezeu şi el L-a găsit pe Yahve întâi fiind necaz, dar apoi L-a găsit chiar şi în necazul în sine şi s-a abandonat nu necazului, ci puterii lui Dumnezeu în situaţia de necaz. Hristos a putut spune: “De câte ori am vrut să-i strâng pe toţi copiii tăi!” era afecţiunea lui Dumnezeu. Ieremia a recunoscut păcatul, cum şi trebuia să-l recunoască fiind el însuşi în acel loc, chiar dacă aducea mărturie pentru Dumnezeu. Dar acest gând schimbă caracterul sentimentului (Plângeri 2:19-20).

Hristos nu căuta nimic ca resursă, ca şi cum ar fi putut găsi ceva în starea poporului ca să-l consoleze şi să-i descopere inima lui, ci suferinţa Lui era îi proprie numai Lui şi mault mai adâncă (pentru că nimeni nu putea să-I fie părtaş la aceasta), dar perfectă, fiind simţită numai de El singur, ca în Ioan 12 când asupra lui trebuie să vină pedeapsa (pentru că această evanghelie lasă laoparte vechea viţă ca fiind respinsă). Isus nu putea să dorească altceva decât venirea ceasului ispitei: El trebuia să se teamă şi să fie tulburat, pentru că pentru aceasta I s-a răspuns. Dar aceasta se întâmplă între Dumnezeu şi El singur; nici un gând neintervenind şi nefiind interpus ca să împiedice prezenţa în mod absolut a lui Dumnezeu. Vai! Dacă ar fi fost posibil să se interpună ceva, totul era pierdut. Nu, a fost supunerea absolută a omului perfect, care a urmărit numai ca numele lui Dumnezeu să fie glorificat, după cum Dumnezeu Însuşi este perfect, ca, cu orice preţ, să lucreze nu ca Dumnezeu, care trebuie în mod necesar să-Şi menţină gloria, ci supunându-se în totul, sacrificându-Se pentru ca Dumnezeu să-Şi glorifice numele. Iată de ce el a fost glorificat în mod suveran ca om - glorioasă taină în care gloria lui Dumnezeu va străluci în vecii vecilor.